Harvard University Multimedia

Harvardul are niste proiecte de imagine si branding impresionante. De exemplu, aceasta colectie de clipuri foto si video despre clipe, locuri si oameni ai/ale universităţii. Mă face şi pe mine să 'stand in awe'.
Slides: http://www.hno.harvard.edu/multimedia/slides.html
Videos: http://www.hno.harvard.edu/multimedia/videos.html

Asta e pentru cei care se gandesc sa vina aici:
http://www.admissions.college.harvard.edu/experience_harvard/video/index.html

Eliot Fête

Fiecare House are balul ei, dar cel de la Eliot (casa mea!) le întrece indiscutabil pe celelalte. E scump (ca şi organizare, dar nu ca şi preţ la bilet), e foarte mare, şi e din cele mai selecte (cam toţi băieţii erau la smoching).

Eu, Julie şi Stephen

Prestigiul Fête-ului datează din perioada în care studenţii îşi alegeau house-urile, şi Eliot se distinsese ca fiind cea mai preppy (elitară). Însă şi astăzi e la fel de important: fiecare rezident poate aduce maxim o persoană din afară, şi în ziua petrecerii securitatea e deosebită: nimeni nu poate intra în Eliot fără să fie de acolo. Lumea vrea să vină la Fête cu orice preţ; o colegă din anul 4 mă salută la intrare:

Rareş, eşti în Eliot?
Da.
Vai ce norocos eşti!! Din anul I tot aud de Fête şi acum în sfârşit ajung şi eu.
Şi, cum ţi se pare?
O, e grozav!




Cel puţin faţă de Freshman Formal, Fête-ul a fost o reuşită. Afară aveam o orchestră live care a ţinut ringul plin toată seara, şi înăutru, în sala de mese, aveam muzică din ultimul deceniu. A fost un chocolate fountain în care îţi glazurai căpşuni, covrigi sau biscuiţi, şi s-a mai servit (pe lângă băuturi), şi brânză.
Am fost însă surprins să fiu pus în situaţia de a nu şti pe aproape nimeni. Ceea ce e însă explicabil dat fiind că balul e în mare parte pentru studenţii din anii mai mari, şi că bobocii abia au intrat în Eliot de câteva ori anul ăsta. Şi apoi, balurile astea sunt o chestie foarte 'de cuplu' aici în America, în sensul că 90% din colegii pe care i-am întâlnit veniseră cu perechea lor (şi aici chiar e vorba de perechi, nu de o prietenă invitată sau aşa ceva). Însă de plictisit nu m-am plictisit.

Lino şi Anna, Eliot masters

Ce mi-a plăcut mult e că deşi Fête-ul e un eveniment foarte select, el nu mai face acea discriminare între clase care a stat la baza creeri lui. Cu 20 de dolari şi un costum frumos, oricine din Eliot se poate duce la bal (iar repartizarea către house-uri a fost aleatorie, admiterea la Harvard n-a fost pe bază de pedigree, şi aşa mai departe). Practic, aşa cum scria un articol din ziarul de azi, oamenii de aici îşi lasă statutul la poarta universităţii, şi odată ajunşi aici joacă pe acelaşi teren cu toţi ceilalţi: toţi dormim în aceleaşi cămine, mâncăm la fel în cantine şi participăm la aceleaşi cluburi. Diferenţele se cam văd numai când e vorba de planuri de vacanţă şi de care sunt maşinile care sunt parcate lângă campus. Însă în general salariul părinţilor nu numai că nu transpare, dar în general nu e interesant. Ceea ce e remarcabil dacă ne gândim care e trecutul Harvardului (o universitate unde oameni foarte bogaţi veneau să înveţe the liberal arts şi să construiască relaţii).

Mather Lather

Nu ştiu cum de n-am scris de Lather, dar o sa scriu un pic acum. A fost acum vreo doua saptamani. Atmosfera a fost unică. În mijlocul cantinei de la Mather house au instalat suspendate două foam machines care vărsau continuu clăbuci, încât era practic o zonă de câteva zeci de metri pătraţi în care era un nor mare de spumă.
Efectul spumei era foarte interesant. Nu era propriu-zis săpun, dar cum te înghesuiai printre oameni şi te frecai de ei (mai mult sau mai puţin intenţionat), era aşa un gen de senzaţie de spălare reciprocă, numai parţial plăcută. Lumea dansa ca înnebunită, mai ales cuplurile (deja existente sau în formare), şi nivelul de toleranţă faţă de indecent trebuia să-ţi fie foarte ridicat ca să vrei să te uiţi ce se întâmpla în jur. Pe noapte, muzică, în spumă şi purtând costume de baie -- imagine.


Legat de spumă mai spun şi că era puţin periculoasă. În primul rând din cauza şamponului, pe jos era foarte alunecos. În al doilea rând, dacă intrai în norul de spumă nu prea mai puteai respira şi nu-ţi prea găseai nici drumul afară, dar asta sigur că nu-i oprea pe unii să nu se mişte de acolo. Nici afişele de pe pereţi nu păreau să sperie oamenii:
The foam is your friend. Do not stay in it for too long.
Don't make rash decisions. Do not spend too much time covered with lather.
Asta pentru că anul trecut a fost un val de vizite la clinică după ce unii nu s-au spălat sau au stat cu orele. Deşi, sincer să fiu, după o vreme nu-mi mai doream decât să fac duş cât mai repede şi să ies de acolo, pentru că săpunul era inclusiv în aer.
Dar sigur, pe ansamblu a fost un chef grozav, mai ales pentru cupluri...
:(

Risk

Unii spun ca e nerdy, eu nu ştiu ce să zic, decât că mai bine de jumate din universitate s-a înscris, ceea ce e impresionant. Şi e impresionant şi că Eliot se descurcă bine -- tocmai urmează să batem vreo 3-4 vecini.

Support our workers!

Azi e a treia sau a patra zi (nu consecutivă) când studenţii fac proteste şi greva foamei în sprijinul paznicilor. Zilele astea li se negociază contractul de muncă pentru anii ce vin, şi necesitatea de schimbare faţă de varianta precedentă e foarte mare. Acum salariul e în jur de $11/ora iar la MIT si in alte locuri e in jur de $18. Plus că au existat multe cazuri in care au fost concediaţi fără motive suficient intemeiate. Au nişte aparate mici pe care trebuie să le treacă peste nişte marcaje magnetice puse în locurile pe unde trebuie patrulat. Într-o noapte am văzut pe unul alergând prin campus ca să facă rondul -- probabil adormise.

Gălăgia e foarte mare acum. Se aude corul:
...Justice...now!
Şi când asculţi mai bine se aude şi vocea liderului:
What do we want? Justice! When do we want it? now!

Protestul nu poate fi decat foarte eficient. Dacă se publică în ziare că studenţii de la Harvard fac greva foamei, universitatea nu se va juca cu rezultatul negocierilor salariale. Plus că faptul că fac un cerc şi se învârt în jurul uneia din clădirile administraţiei nu e nici o impresie bună nici o chestie uşor de suportat.
Mai demult, au făcut scandal şi pentru oamenii de servici (cei care se îngrijesc de curăţenie), şi vorbeam cu unul din ei pe autobuz şi spunea "A, o fost destul de rău, dar anul trecut ne-au ajutat mult studenţii and now we have a good deal."
Ce înseamnă totuşi o mentalitate în care oamenii au conştiinţa că pot face scandal când văd că se comite o nedreptate...

Darfur rally

Nişte prieteni buni sunt implicaţi într-o coaliţie pentru oprirea masacrului din Darfur. Probabil ştiţi: e un conflict etnic în care guvernul sprijină una dintre părţi (sau sprijinea cel puţin). Până acum se estimează că au murit 400,000 ucişi în conflict sau bolnavi şi nehrăniţi în tabere de refugiaţi.

Astăzi a fost un protest mare aici în Boston şi am fost de acord să mă duc şi eu să încurajez să se facă ceva (nu ştiu destule ca să ştiu ce măsură trebuie încurajată, pentru că situaţia e foarte complexă, dar no, măcar să facem awareness). Când am ajuns acolo, erau probabil vreo 3000 de oameni adunaţi în jurul unei scene mici, de unde o femeie ţipa cu o înverşunare teatrală "We will not allow this to continue!". Colegii de la Harvard mi-au dat o chestie cu un H roşu pe care s-o port. Am semnat şi o petiţie tipărită pe o farfurie. Pe cealaltă faţă a farfuriei era desenat de mână (2500 de exemplare) un ceas care se apropia de ora 12 şi sub care scria, parcă, "time is running out".

Din clipele de la adunare a mai făcut parte şi un protest tăcut ("dying"), în care toată lumea s-a întins pe jos vreme de 5 minute. Aici am avut un şoc: nu s-a făcut de loc linişte pentru că alături de grupul nostru se adunaseră o duzină de oameni care făceau scandal bătând din tobe şi scandând: "Stop the killing in Palestine". Aveau şi ei pancardele lor, însă erau acoperiţi destul de bine de un grup din protestatarii noştri (o pancardă cât tot grupul lor). Nu înţelegeam de ce nu tac şi ce-au ei cu tăcerea ce-i ţineam noi. Apoi am aflat: ei cred că atenţia asupra genocidului (termen contestat) din Darfur scade din atenţia ce-o merită masacrele din Orientul Mijlociu (Iraq, Iran, Palestina etc.). Prezenţa lor mi-a adus aminte de un alt grup care apare la evenimentele altora. Vezi: Fred Phelps, care are un grup care se duce la înmormântările oamenilor care mor în Iraq ca să susţină că moartea lor e cauzată de faptul că în America unii sunt homosexuali.


După ce ne-am întins au mai fost câteva discursuri, unele foarte înflăcărate (ŢWe will continue to fight in our dining hall and we will continue to fight in the White House and we will continue to fight at dinner and we will continue to fight in the UN... "-- aplauze). Însă a fost şi un discurs care chiar m-a impresionat. Tipa spunea: "Preşedintele Bush a spus la ultima adresă despre Sudan că mai trebuie să aşteptăm puţin până când SUA să aplice planul B. Dar când vine un pacient la urgenţe împuşcat sau cu un infarct, doctorii spun că mai trebuie să aşteptăm până tratăm muribundul?"


Apoi am plecat într-un marş spre Fidelity, una din firmele care investeşte în Sudan. Aici lucrurile au început să devină impresionante. Grămada de oameni, înainte destul de mică, acum forma o coloană de-a lungul întregului parc din Boston. Am început să strigăm toţi "Save Darfur!" (adesea nesincron pentru că şirul era prea lung să ne auzim). Trecătorii stăteau şi se uitau la noi: unii scandau cu noi, alţii pur şi simplu se tot uitau cum nu se mai termina şirul. Dintr-un magazin un tip a ieşit cu un megafon şi a început să strige prin el.



Fusesem sceptic iniţial legat de ce putem face cu protestul nostru. Deja s-a încercat atât de mult şi s-a reuşit atât de puţin. Dar azi mi-am dat seama că deşi protestele reuşesc rareori să producă o schimbare decizională (nici măcar alea mari unde vin zeci de mii şi tre să intervină poliţia), reuşesc să întoarcă multe priviri. Reuşesc în orice caz să arate oamenilor că este o problemă şi că ea nu trebuie ignorată.

Fred Phelps

Aaron îmi povestea într-o zi când vorbeam de Iraq că este un grup de oameni care susţin că pierderile din Iraq sunt datorate Americanilor, în sensul că permiţând sodomia aici, poporul American primeşte pedeapsa pe câmpul de luptă. Or fi fiind morţile din Iraq vina Americanilor, dar nu-mi imaginez că asta are legătură cu genul ăsta de păcat (dacă o fi păcat, pentru că sunt destule cercuri şi locuri în America unde e imposibil să susţii că e).
Modalitatea lor de protest e faptul că pichetează înmormântările soldaţilor căzuţi, huiduind şi tulburând şi mai tare oamenii care oricum au lacrimi în ochi. Dar sigur, e permis, pentru că asta înseamnă freedom of speech.
Si desigur, tot prin freedom of speech e posibil să se întâmple şi cele din filmul ăsta. Fast forward to 03:10.

Liviu Librescu

http://haaretz.com/hasen/spages/849070.html

Narrow the guest!

-Narrow the guest!
-What?
-Narrow the guest!
-You mean, close the door?
-Narrow the guest?
-I don't understand.
-N-A-R-R-O-W THE G-U-S-E-T! (a failed attempt to spell it)
-Good night.

O oră mai târziu, alarma telefonului sună de două ori la rând. Prima dată strig "Shut up!", iar a doua oară "What the hell?". E trist: am ajuns să vorbesc cu aparatele.

Cam astea sunt scenariile la care asistă colegul meu de cameră aproape în fiecare zi.
La conversaţia cu "narrow the guest" (ingustează musafirul) aţipisem în pat, hotărâsem să dorm şi încercam să-l rog să închidă uşa. Dacă am putut fi atât de afazic (nu-mi aduc aminte de conversaţia respectivă de loc), înseamnă că într-adevăr eram terminat. Apoi, dimineaţa, când sună ceasul are loc cea mai mare varietate de scenarii: în primul, ceasul sună pe la 4:30, e stins imediat şi mă scol pe la 10:30. În al doilea, ceasul sună tot la 4:30, mă scol, mă îmbrac, mă pregătesc de treabă, şi după 15 minute la birou mă întorc în pat. În al treilea scenariu, pun diferite ceasuri să sune în cascade (7:00, 7:20, 7:30, 8:00), şi reacţionez de obicei doar la a treia sau a patra, spre marea exasperare a lui Aaron, care se trezeşte la fiecare şi moţăie câteva minute înainte să adoarmă la loc.
Apoi, sunt câteva comportamente mai neobişnuite când sună ceasurile. Pe lângă "Shut up", mai este "where is it?(mobilul)", "why are they playing the music so loud?(radioul)". De asemenea, se întâmplă să sune mobilul, de exemplu, şi să mă apuc să scot din priză stecherele (poziţionate chiar la capul patului). Evident, nu numai că nu s-a oprit mobilul, dar şi ceasul deşteptător a sunat puţin mai târziu, pentru că e din acea varietate sofisticată şi scumpă care funcţionează pe baterie ca şi cum ar fi curent.
În urma unei conversaţii cu Aaron am decis că trebuie redus numărul de alarme şi că ceasurile trebuie puse să sune la ore mai rezonabile. Periodic primesc avertismente de la el cum că "nu cred că e o idee bună să te culci acum" (pentru că am toate şansele să nu mă mai scol până a doua zi). Însă chiar dacă nu am reuşit să-mi ating scopul de a dormi mai puţin, mă bucur măcar că am reuşit să elimin interjecţiile.
Oricum, dacă totul eşuează, o să mă înscriu la un sleep study (dormi la ei în fiecare noapte şi-ţi dau câteva mii de dolari). Cred că ştiinţele cognitive pot învăţa enorm de la cum sunt reprezentate pe creier corelaţiile între închidere şi îngustare sau între uşă şi musafir.

Confirmări astrale

Parca citand din Enciclopedia Zmeilor a lui Mircea Cărtărescu.