Prefaţă

Am început blogul ca şi o variantă de a trimite veşti acasă. Puteam oricând să enumăr cel puţin 15 persoane care nu mă puteam împăca cu ideea că ştiu doar că "sunt la Harvard" şi că le trimit din când în când un email în care le spun că "mi-e bine". Aşa că la sugestia Elenei am început un blog. Nu ştiam atunci exact însă ce anume vroiam să conţină. Ştiam că vreau să fie interesant, pentru că un proiect la care vizitatorii aleg când revin nu poate fi convenţional sau plictisitor. Mai ştiam şi că sunt multe lucruri care lumea pur şi simplu trebuie să aibă ocazia să le descopere (ce loc interesant e America, ce idei bune sunt puse în practică la universitate etc.). Şi nu în ultimul rând, ştiam că nu pot trăi doar prezentul, trecând prin atâtea experienţe semnificative fără a le consemna măcar într-un fel.
Toate aceste motivaţii au rămas valabile dar între timp, scriind, primind vizitatori şi recitind ce am publicat deja, a început să mi se formeze o idee mai clară a ce vreau să fac prin acest proiect. În ultima vreme am încercat să surprind idei mai mari, experienţe mai semnificative şi să surprind (cred!) mai bine esenţialul. Toate acestea (nici ideile, nici experienţele şi nici vederea de ansamblu) nu le aveam la început.
Iar acum m-am mai întors acasă de sărbători, m-am mai odihnit, am mai vorbit cu oameni, am privit înapoi şi cu ocazia asta am descoperit din nou ce chestie grozavă mi se întâmplă. Am văzut că pot spune că am parte de o educaţie care mă învaţă să gândesc, de un mediu de oameni grozavi şi că în pofida tuturor nereuşitelor am crescut enorm în aceste 4 luni. Aşa că mi-am spus că dincolo de a fi un jurnal sau o modalitate de a comunica, blogul mai poate fi şi o modalitate de a da înapoi o parte din ce primesc. Adică cel puţin, mie mi-ar fi plăcut să pot citi aşa ceva cât eram în liceu şi mi-ar place în continuare să văd ce cred alţii despre ce li se întâmplă, indiferent că stau în România sau în străinătate, că merg la facultate, că lucrează sau că sunt pensionaţi.
Am "legat" aşadar o selecţie (largă) de posturi într-un pdf. Sper că cititorilor le va face plăcere să răsfoiască aceste pagini. Am petrecut, cred, mai mult timp scriind pe blog decât învăţând la economie aşa că pot spune că unele posturi au ieşit chiar foarte bune. Cu aproape 500 de vizite unice (din care 250 au fost sigur vizite, în sensul de poposiri), şi persoane care revin şi lasă comentarii deşi nu le-am cunoscut vreodată, probabil că voi continua şi în viitor. Până atunci, aştept feedback şi saluturi în cartea de oaspeţi sau pe adresa mea de mail, rpamfil[@]gmail.com
Rareş

Bref

Nu e vorba despre produsul sanitar. E vorba despre faptul că dincolo de toate posturile astea care vorbesc despre detalii (doctori, concerte, mâncare, lucrări, buzi etc.), lipseşte o imagine de ansamblu. Iată deci cum aş putea răspunde pe scurt (bref) la întrebarea "Cum e la Harvard?".
În primul rând e greu cu învăţatul. E grea de obicei trecerea de la liceu la facultate, dar în cazul de faţă e cu atât mai greu pentru că sarcinile, modalităţile de evaluare şi aşteptările diferă total faţă de ce eram obişnuit şi ce se practică la noi în ţară şi. În acelaşi timp, la Harvard cam toată lumea (elevi şi profesori) iau şcoala foarte în serios, aşa că e foarte uşor să simţi că nu ţii pasul. Termenele se respectă şi totul se desfăşoară cu seriozitate şi profesionalism, dar există un gen de deschidere şi înţelegere faţă de nevoile şi problemele studenţilor. Primeşti doi sau trei advisori care te scot la pizza pe banii universităţii sau te aşteaptă la ei în birou să vorbeşti cu ei despre ce vrei să faci. Eşti aşteptat oricând la Writing Center, unde se uită cu tine pe gratis peste ce ai scris. Ai birouri pe tot felul de probleme deschise zi şi noapte unde să te duci şi să povesteşti cu colegi sau cu oameni care sunt antrenaţi pentru asta. Plus că ai toate resursele ca să-ţi faci treaba. Biblioteca Lamont are cam toate cărţile esenţiale şi e deschisă 24 ore (cu excepţia nopţilor în weekend când lumea mai şi chefuieşte, dar mai şi scrie paper-uri), ai acces online şi la raft la mii de reviste, ziare şi surse de referinţă (dicţionare, enciclopedii). Ţi se comandă sau ţi se aduce de la alte alte biblioteci orice carte/revistă/film/microfilm/etc. ai nevoie. Ce mai, e domnie curată. Numai să vrei şi să te ţină balamalele.
În al doilea rând, e un mediu foarte activ. Lumea îşi vede de şcoală, dar mai face şi alte chestii. Cum de altfel făceau cam toţi de când erau în liceu. Câteodată mă mir de unde au atâta timp, dar adevărul e că amânatul (procrastination) e la mare modă, şi e bine ştiut că nimeni nu citeşte tot ce scrie în silabus. Totodată aici e centrală şi chestia cu managementul timpului. Există şi o parte care pur şi simplu îşi fac treburile şi merg la ce-şi notează în agendă, dar am văzut destui care povestesc că au planificată fiecare jumătate de oră şi că se şi ţin de programul pe care şi-l fac. Aşadar, ce ocupă timpul studenţilor? Păi tot timpul se întâmplă ceva. La 5 vorbeşte la Institute of Politics fostul preşedinte al Iranului. La 6 se proiectează un film. La 7 se ţine un cocktail la care vin şi profesori. La 8 începe un concert la care alături de orchestră mai cântă şi un grup invitat din China. Şi aşa mai departe. Aici nu am inclus evenimentele specifice unor organizaţii şi grupuri. De exemplu, unii se urcă pe stânci, alţii călăresc, alţii organizează conferinţe, alţii fac debate, alţii se roagă, alţii construiesc roboţi, repară computere, cântă muzică africană şi tot ce cu gândul nu gândeşti.
Apoi e problema Americii. O ţară care nu seamănă cu nimic altceva. Lucrurile au alte proporţii. Oamenii au alt stil de viaţă. Mâncarea e foarte diferită deşi bucătăria şi reţetele în sine nu diferă aşa mult. Caucazienii sunt încă majoritatea, dar pentru un european sare mereu în evidenţă amestecătura de rase, etnii şi religii. Şi chiar orientări sexuale (NU e o idee bună să presupui că cei băieţilor din jurul tău le plac fetele şi invers). De precizat însă că Harvardul e un fel de turn de fildeş în care majoritatea nici noi nu ne dăm seama că trăim. Mulţi zic că e aiurea să mergi la universităţi ca Yale sau Princeton pentru că sunt situate în orăşele în care nu se mai întâmplă nimic altceva. Dar şi noi ieşim prea rar din Cambridge ca să ne numim locuitori de metropolă. Călătoria cu metroul prin Boston îţi arată altă faţă a ţării: oameni foarte săraci, oameni obeji, oameni cu boli psihice. Treci podul şi ajungi la Boston University, unde în seara de Halloween străzile sunt împânzite de studenţi care chefuiesc, mirosul de bere pluteşte în aer, fetele umblă cu fuste scurte şi pe tocuri de două palme, şi lumea pare în general să aibă o viaţă care se potriveşte mai bine cu se ce presupune că înseamnă a fi student.
Sigur, nu e totul roz la Harvard, dimpotrivă: ziua mea obişnuită se termină cu "n-o să apuc să fac ca lumea chestia X" şi începe cu "iar nu am auzit ceasul!". De asemenea, sunt şi cursuri care îmi doresc să fi fost mai bune sau colegi care ar putea fi mai receptivi (unul propune să lucrăm pe texte despre comunism la cursul de writing). Sau mă enervez că e prea scump orăşelul nostru. Sau îmi doresc ca Elena să nu stea aşa de departe. Dar per ansamblu sunt fericit şi mulţumit (mulţumit mai mult de mediu decât de mine, dar recent am descoperit că asta pare să fie regula acolo). Adică, pot spune că dacă aş fi ştiut ce şansă e să fii student aici într-a 9-a şi cineva ar fi venit şi mi-ar fi zis: "uite, poţi să te duci la Harvard dacă faci 1000 de flotări pe zi" sau "dacă speli 100 buzi în fiecare zi", n-aş fi stat pe gânduri şi aş fi parcurs orice asemenea ritual.
"Şi totuşi, ce planuri ai Rareş?" Mă gândesc în continuare să studiez chestia care m-a atras cel mai mult de când am venit: Social Studies, sau pe româneşte spus, studii despre societate. Economie, Politică, Filozofie, Sociologie, toate reunite ca să se uite la ce au crezut gânditorii din trecut despre cum funcţionează şi ar trebui să funcţioneze societăţile. Toate încercând să te înveţe să analizezi şi să înţelegi singur lumea în care trăieşti. Ca să poţi gândi deştept ce e de făcut în viitor. Hehe, nici departamentul de Social Studies nu şi-a scris aşa o descriere aşa pozitivă, dar nu-i nimic, că e mare lucru că cineva s-a gândit că lucrurile astea pot funcţiona şi împreună. Am făcut economie, filozofie politică antică, literatură (iluminism), şi am terminat şi cursul obligatoriu de scris. După revelion mă întorc, am timp două săptămâni să citesc şi să-mi predau lucrările, iar apoi dau cele trei examene de două ore.
Şi în rest? În rest mă îndeletnicesc cu alergatul (mai nou cam rar), cu Aikido (de care mă voi reapuca în forţă după vacanţă), de primit vizite de la o vecină care trece pe la mine de trei ori pe zi, de glume şi poveşti cu colegul meu de cameră, de câte un biliard, un film şi câte o sindrofie, şi nu în ultimul rând, cu scrisul pe blog.

Somalia

De parca lucrurile nu sunt destul de rau in Somalia (abia depasesc o faza in care nu au avut guvern vreme de 13 ani), mai nou or inceput sa se bata si cu Etiopia, care-s alti prapadiţi.
Te tot miri ce-i in capul oamenilor...
Vă invit să poposiţi la această foarte impresionanta Photo gallery in care oamenii vorbesc despre viata lor.

Vacanţă

Nu pot sa spun că fierbeam de nerăbdare să vină vacanţa. Poate pentru că m-aş fi bucurat de câteva zile aici în care să n-am nimic de făcut, decât de citit şi ieşit la tot ce-mi cade bine. Dar o să fac aia mai mult sau mai puţin şi acasă. Ceea ce ridică întrebarea: câte cărţi să iau cu mine? Experienţa, sfaturile celorlalţi şi bunul simţ îmi sugerează să nu iau decât câteva. Dar partea optimistă şi preocupată în mine îmi spune că totuşi aş putea în vacanţă să recuperez aproape toate lecturile pierdute (vreo 10 din păcate). Dar apoi, mă întorc aici în ianuarie şi o să fie trei săptămâni de răgaz, lucrări şi examene. Aşa, deci cum ne-o zis Ron într-un email grijului: "For break, you should focus on resting and enjoying time with family and friends."
Oricum, de ieri seară am început să fiu mult mai nerăbdător. Mi-am dat seama că mă chiar duc acasă. La aproape 10000 de km distanţă. Să-mi văd casa (în care în sfârşit s-au terminat renovările), părinţii, sora şi bunica. Să văd cum a crescut câinele şi pisica. Să stau la mine în cameră şi să dorm la mine în pat. Să fac baie. Să ies cu colegii. Să beau un vin fără să simt că comit o infracţiune (vârsta de la care se poate bea în Massachusetts = 21). Să cânt colinde religioase. Să aud română în jur. Numai română. Să mănânc sarmale, porcării, zacuscă, clătite şi vinete.
Abia aştept. Iar peste câteva ore o să fiu pe avion!

Messiah

N-am ştiut la ce să mă aştept când Sion [nume de fată, părinţii ei sunt veniţi din Asia] mi-a propus să mergem la "The annual Dunster House Messiah Concert". Dar totul s-a dovedit a fi o experienţă extraordinară în cele din urmă.
Totul s-a întâmplat în sala de mese, care însă are nişte tablouri, lămpi şi furniruri că poţi să o foloseşti pentru orice. În mijlocul salii erau aşezaţi The Mozart Society Orchestra, în care am şi recunoscut un coleg boboc. În jurul celor 25 de interpreţi erau puse scaunele pentru public. În principiu, e un eveniment a studenţilor care stau în Dunster, dar de fapt porţile au fost deschise pentru toţi (inclusiv curioşi cum eram şi noi). S-au distribuit cărţi cu partitura şi versurile şi s-a încercat (fără succes) o aşezare pe voci. Pe lângă publicul divers (studenţi, absolvenţi, profesori, dar şi artişti şi interpreţi invitaţi de toate vârstele), au adus şi vreo 4 solişti, unii încă studenţi, alţii tineri absolvenţi.
Eu abia ştiam partea celebră din "Mesia" lui Handel şi cântam doar la părţile care se repetau, dar cei din jur în mod clar erau mult mai buni cunoscători. Tipul care stătea în stânga mea cânta ba la tenor ba la bas, după cum îi era comod, iar Sion, care studiase opera pentru un curs care l-a făcut semestrul ăsta, se descurca şi ea măcar la jumătate din pasaje. După pauză m-am mutat în altă zonă, unde în faţa mea era o tipă care numai cântăreaţă de operă putea fi după mine, iar în spate un tip pe care îl auzeam de puteam cânta după el deşi era înconjurat doar de soprane şi alto.
Pe scurt, o sală de oameni de toate vârstele şi ocupaţiile, toţi reuniţi în pasiunea lor pentru muzică, cântau o operă extraordinară. Şi mă uitam în jur, şi vedeam sala aia frumoasă şi pe toţi concentraţi în orchestră, cu acea expresie de dăruire pe faţă (încă îl văd pe ăla care cânta din picioare la contrabas şi pe cel de la tobe care stătea cu ochii ţintiţi la portativ aşteptând momentul... -bum-). Iar în sală lumea participa cu bucurie la ce se întâmpla.
Şi zic, "Sion, isn't this just..." "Unbelievable?" Şi aşa şi era. Şi atunci am simţit ce chestie minunată e muzica, ce spectacol pot să creeze o mână de oameni talentaţi şi pasionaţi, şi nu în ultimul rând, că eram într-adevăr la Harvard.

Office hours

Unul din avantajele pe care le oferă un sistem în care-ţi alegi cursurile e că ajung să fie multe la care nu sunt înscrişi mai mult de 30-40 de studenţi. Sigur, este "Economics 10" la care suntem 1000, dar chiar şi acolo sunt ore de consultaţii cu profesorul şi cu "secundul". Eu am descoperit recent ce experienţă grozavă pot fi vizitele astea şi mi-am propus pe viitor să merg cât de des.
E greu la început să-ţi faci curaj să te duci la astea. Mai fusesem înainte la ora de consultaţii cu doctorada care ne ţine seminarul de la cursul de iluminism, dar la profesor încă nu. Cred că cea mai mare reţinere venea de la faptul că nu mă simţeam suficient de pregătit (sau mai franc spus, eram pe lângă cu lecturile). Aşa că tot amânam, spunându-mi că o să profit cândva, dar nu chiar în ziua.
Şi aşa o sosit sfârşitul semestrului. Şi cu asta şi ocazia perfectă de a merge la consultaţii, pentru că-mi veniseră două idei de lucrare care nu erau pe lista lui de sugestii (e vorba despre cursul de istoria filozofiei politice antice şi medievale). Ajung acolo, şi mă foiesc pic la început. Era cineva înaintea mea, şi după ce am ajuns la concluzia că degeaba mă tot uit la ce-mi notasem să-l întreb că numa mă zăpăcesc mai tare, am început să mă plimb prin cafenea, care avea un perete lung cu nişte schiţe/desene. Erau pe teme ecologice, dar multe ironice (în una un tip făcea economie la lumină în pisoar iar în timp ce-şi spune ce mare realizare e chestia asta îl întrerupe de un tip care reclamă faptul că i se făcea duş). Şi pe nota asta am observat că profesorul mă aştepta deja.
Discuţia a fost foarte firească. I-am spus despre ideile mele, mi-a sugerat lecturi, am vorbit despre curs şi seminar. Tipul stătea tot timpul calm şi mă lăsa să termin de vorbit de fiecare dată, ceea ce mă intimida puţin pentru că nu ştiam dacă înţelege ce spun sau trebuie să continui să explic.
Dar după aceea totul a plonjat într-o conversaţie informală care mi-a căzut extraordinar de bine. Am ajuns să-i spun că merg la alergat, el mi-a povestit cum merge el la plimbări lungi în care îşi aşează gândurile şi vede Boston-ul. M-a întrebat cum e pentru mine America şi Harvardul, şi apoi am vorbit cu el despre sistemul de educaţie de la noi şi mi-a spus despre celelalte universităţi la care a lucrat şi la care a studiat. Am povestit cu el despre unii din autorii lui preferaţi. I-am mărturisit că îmi e foarte greu să mă apuc de citit dar că după ce trec de primele pagini mă prinde. Mi-a spus că e o problemă care o are toată lumea, că poate să fie şi din cauza stilului autorului, dar că citind mai mult o să dispară asta.
Iar după ce am uitat cum trece timpul şi am povestit cu el aproape o oră, ne-am luat rămas bun şi l-am întrebat dacă pot să-l mai "vizitez" şi după ce e gata cursul. Mi-a răspuns că da, adăugând: "we're in it for the good ideas and conversation." Aşa că mi-am spus că trebuie să merg cât mai des la Office Hours, nu numai pentru întrebări despre curs, dar şi pentru că e o ocazie să-mi găsesc mentori.

Facebook

Echivalentul Hi5 in America se numeşte Facebook şi e o chestie de mare succes, dar nu scapă de inutilitatea inerentă care apare de la un punct cu tipul ăsta de serviciu.
Facebook-ul e organizat pe reţele (de ex. Harvard, Boston) şi pentru început e un mod grozav de a putea căuta datele de contact ale colegilor, de a le trimite mesaje, a "lipi afişe" etc. Altă chestie mişto e poţi încărca oricâte poze vrei şi poţi marca în ele pe toţi cei cu care eşti "prieten(ă)". Aşa că atunci când cineva îţi accesază pagina nu vede numai pozele trimise de tine, dar şi pozele de la chefuri şi alte evenimente unde ai fost surprins de alţii. Sigur, poţi să scoţi chenarul din jurul tău prin care ţi se asociază poza, dar asta poate veni prea târziu, şi de şters nu o poţi şterge oricum (e "proprietatea" persoanei care a încărcat-o pe site).
De exemplu, la un prieten i-au făcut o poză în timp ce mânca cu o ventuză pe gât. Ceea ce o însemnat că imediat toţi cei cu care e "prieten" or primit o notificare mică pe pagina lor principală de la Facebook, cum că M. was tagged in a photo by X. Aşa că a urmat şi un şir de comentarii la poză ("avem un vampir în campus" etc.). Iar şirul de comentarii a devenit subiect de discuţii (bârfă) pe scara tipului, şi poate şi în alte locuri din campus.
N-aş şti ce să spun legat de semnificaţia pe care o avut-o asta pentru M. Poate l-a enervat că i-a fost dezvăluită intimitatea cu noua lui prietenă. Poate nici nu i-a păsat. Sau cine ştie, poate chiar s-a bucurat că a primit atenţie cu ocazia acestei "scăpări". Cert este că Facebook-ul reinventează bârfa pentru cei care aderă la el. În loc să se întâmple în ascuns, în grupuri restrânse de oameni, acum se întâmplă live, deschis şi în văzul (şi cu acordul) persoanei în cauză. Ceea ce poţi spune că nu mai e neapărat bârfă, fiindcă persoana ştie şi vede. Însă rămâne faptul că nu ai control asupra situaţiei. Şi în mod cert e un pas înainte în reducerea intimităţii.
Închei prin a surprinde o altă faţă cel puţin ciudată, dacă nu stupidă a Facebook-ului: grupurile. Sunt unele grupuri de gen "Woodbridge Society", "FOP 6 Switch Trip[excursia din munţi]", "Harvard Chess Club" sau "Thayer 2 2006" (grupuri virtuale fireşti care însă ca şi funcţionalitate sunt un eşec după mine, pentru că nu permit decât să pui nişte linkuri şi nişte mesaje care oricum sunt chestii care se schimbă între membrii pe liste de email). Dar restul sunt, desi destul de haioase, cam stupide: "I Flash the Right-hand Rule Like it's My Gang Sign (de la fizică, remember?)", "There Are Some Things Guys Should Always Do For Girls. Period.", "I Will Go Out of My Way To Step On a Leaf That Looks Particularly Crunchy", "When I was your age, Pluto was a planet", "If this group gets 256 people, I will make another one doubling the amount.", "Who needs TIME Magazine to judge what a good education is?", "HPETA (Harvard People For the Eating of Tasty Animals) [unde PETA=People for the Equal Treatment of Animals]"...

Doctorul meu

În centrul campusului avem o clinică care tratează şi pune diagnostic pentru aproape orice (doar urgenţele grave, şi operaţiile merg la spitalele din zonă). De asemenea, sistemul "medic de familie" se aplică şi la noi la universitate. Ţi se alocă un doctor principal (pe care îl poţi schimba oricând), doctor cu care vei discuta la toate vizitele cu excepţia urgenţelor din afara şi a trimiterilor. Nu m-am prea folosit de medicul meu de familie în ţară aşa că nu ştiam la ce să mă aştept. Cert este că încă n-am fost dezamăgit.
Pe doctorul meu îl cheamă Jim, pare să aibă aproape 60 de ani, şi pot să spun că îmi face plăcere să mă duc să-l vizitez. După ce l-am întrebat de toate problemele mele mai mult sau mai puţin serioase de sănătate şi mi-a dat explicaţiile anatomice şi fiziologice pe care le vroiam fără ca nici măcar să i le cer, am ajuns să discutăm despre cum amândoi avem nume de familie modificate din cauza imprudenţa funcţionarilor publici, despre Transilvania, despre cum s-a nimerit să fiu aproape de Elena pe continentul American ş.a.m.d. Şi ce mi-a căzut foarte bine e că tot timpul observai cu ce zicea că era un tip citit (mă refer literatură), informat în domeniul medical legat de orice de la cancer până la alopecie, dar şi interesat de ce se întâmplă în lume.
Iar când i-am scris peste două săptămâni să-l întreb dacă n-ar fi trebuit să-mi treacă durerea de la glezna sucită cu o lună înainte, m-a primit a doua zi deşi era de gardă, şi în câteva minute mi-a dat două atele magice care de când le folosesc mi se vindecă grozav ligamentul.
Nu ştiu cum sunt ceilalţi doctori, dar al meu e grozav. Patru ani ştiu că orice mi se întâmplă am cu cine discuta.

Plaiuri mioritice

Articol din Adevarul: "Aleg Romania!" [am reparat linkul]
Studentul asta de la politehnica spune ca vrea sa ramana aici [in Romania] argumentand ca de fapt invatamantul din tara e mai serios si mai riguros. Nu stiu, nu pot compara, si probabil ca n-as putea judeca chestia asta fara sa fiu influentat de faptul ca sunt deja aici.
Dar lauda adusa Romaniei prin exemplele precum operele lui Brancusi si frumusetile extraordinare ma oboseste. Si asta deja de cativa ani.
Romania are niste valori importante: intelectuale (de la Eminescu, Cioran si Eliade pana la olimpicii la mate şi programatorii care il invaţă pe Gates română), culturale (Brâncuşi, Grigorescu, Enescu etc.), ştiinţifice (invenţii de la stilou până la descoperiri precum ribozomi si potentialul premiu nobel al lui Benga), şi de ce nu si sportive (facem performanta in multe sporturi, nu numai gimnastica si fotbal ["Hagi!!!"]). Şi poate lucrurile astea ar trebui să fie aminite chiar mai des decât sunt deja, iar personalităţile importante pot fi studiate şi propuse în şcoli inclusiv ca şi modele (o practică comună în occident). Si e si frumoasa tara, desi adesea mai degraba pentru cei care vin sa o vada decat pentru cei care traiesc in ea (dar asta nu e neobisnuit si nici inexplicabil).
Dar cred ca avem adesea o tendinţă de a ne îmbăta cu apă rece. De fiecare dată când am călătorit am avut ocazia să văd că fiecare ţară are cu ce se lăuda: persanii fac covoare, tunisienii au o minune de deşert, bulgarii au nisipuri aurii, şi dacă treci cumva oceanul ajungi la colosuri precum Cascada Niagara, Marele Zid sau templele Incaşe. Noi am inventat peniţa, alţii au inventat hârtia, roata, cifrele, sticla, paratrăznetul şi tranzistorii. Apoi, mai trebuie să zic că Franţa poate pretinde că a catalizat întreaga emancipare a occidentului prin iluminism, Italia că a a renăscut continentul prin Leonardo şi Michelangelo şi Grecia ne dă încă lecţii la filozofie, la orice latitudine şi longitudine ne-am situa. Şi dacă la ţările astea le-a fost prea bine ca să se compare cu noi ["n-au trebuit să le ţină piept la turci vreme de 4 secole"], putem să ne oprim la Polonia, care a fost şi ea la hotar de imperii, dispărând o vreme bună chiar de pe hartă. Şi acolo, fizicieni harnici au murit iradiaţi ca noi să putem face centrale nucleare azi, iar populaţia a reconstruit o capitală nivelată de raidurile germanilor ŞI a ruşilor. Oamenii stau în locuri frumoase oriunde ar fi ei, şi se luptă cu oropseala şi la fel cum o facem şi noi. Nu cred că are sens să facem clasament cine e mai capabil. Pentru că nu ajută la nimic. Şi pentru că e imposibil să demonstrăm că suntem chiar aşa de grozavi.
Mai cred [corectaţi-mă dacă mă înşel] şi că ideile cum că România e buricul pământului sunt 1. de origine comunistă şi 2. manifestările unui complex de inferioritate. Îmi aduc aminte cum în 1984 pentru statul ăla veşnica ştire la radio era că ţara e în război şi că se fac progrese. "Învingem, ne apropiem de victoria finală, o să fie tot mai bine..." părea să sugereze tabloul pictat de dictatori. Aşa că într-o perioadă în care de fapt economia era în plop şi oamenii erau privaţi de cele mai elementare libertăţi, performanţele echipelor naţionale şi frumuseţile incredibile ale acestui pământ ţineau loc oricărei realizări naţionale reale.
Cât despre de ce continuă ideile astea şi genul ăsta de mândrie fără acoperire ("Suntem noi mai prejos decât americanii, un popor de emigranţi, cu peste 20% din profesorii din universităţi chiar profesori români?"), continuă exact pentru că nu avem suficiente lucruri de care să fim mulţumiţi. Românii se simt în afara Europei ("în sfârşit ne-au primit"), rămaşi în urmă şi "exploataţi de occident". "Nimic nu pare să meargă în ţara asta", "totul e pe bază de pile" ş.cl. Aşa că ne îmbătăm cu apă rece.
Şi ce vreau atunci să spun de fapt? Că România e o ţară fără valoare? Că n-avem cu ce să mândrim? Că ar trebui să emigrăm toţi?. În nici un caz. Ba cred chiar opusul la toate trei. Mă bucur că m-am născut în România, încă vreau să mă întorc şi mai ales, nu cred că mi-aş creşte copii altundeva decât aici. Ne cam enervează americanii ăştia, pe Tudor, pe Elena, pe mine şi pe mulţi mulţi alţii. Şi pe cei din Germania îi cam enervează nemţii ş.a.m.d.
A, şi îmi plac la nebunie frazele de genul: "şi ce dacă nu avem nicio [sic] universitate în primele 500 ale lumii. Probabil avem valori diferite şi criteriile care au fost stabilite pentru a realiza aceste topuri au fost preferenţiale şi comandate." Cred că avem un reflex de a reacţiona la critica care ni se adresează, ca persoane şi ca neam, prin a spune că persoana care o face greşeşte.
Deci ce e de făcut? Cred că drumul nostru către stabilitate şi linişte trebuie să înceapă cu câteva gânduri la rece. Nu poţi să pretinzi că eşti buricul pământului şi să le spui la ceilalţi că au ceva cu tine dacă nu te cred pe cuvânt. România trebuie să fie o ţară care să-şi ştie valoarea reală [valoare calculată nu neapărat comparând indici cu alte state], şi asta presupune inclusiv să-şi recunoască problemele [pentru început putem încerca să fim mai serioşi, mai civilizaţi şi mai creativi]. Doar problemele pe care le recunoşti pot fi rezolvate, la fel cum numai păcatele pentru care-ţi pare rău pot fi evitate. Iar între timp, trebuie să deschidem ochii şi să vedem ce e frumos şi reuşit în afara spaţiului carpato-danubiano-pontic.

Mistere neelucidate

Nu prea am urmarit stirile din tara de cand am plecat, dar un articol din New York Times care a a fost trimis pe lista romaneasca de aici mi-a adus aminte de esential si mi-a dat o privire de ansamblu.
Retin cateva fraze:
"Before 1989, Romania’s Securitate was one of the Eastern bloc’s largest secret police forces in proportion to its population. Under the oppressive regime of Nicolae Ceausescu, it was also among the most brutal. An estimated 11,000 agents and a half-million informers watched millions of Romanian citizens, hundreds of thousands of whom were imprisoned for political reasons. Some were killed." Some. Si imprisoned. Puţin spus.
"After years of delays, the security services are starting to turn over files to the National Council.[CNSAS]"
"The council has succeeded in turning up a handful of informers among public figures, but most were minor players who, some say, lacked the clout to keep their files hidden or were victims of political sabotage."
"It may be impossible to clarify the past until all interested parties have disappeared from the field."
Intr-adevar, suntem o tara care nu a reusit sa clarifice cateva piese esentiale din ultimii ei 20 de ani de existenta: prin cine si cum exact s-a desfasurat politia politica din timpul regimului comunist, ce s-a intamplat la revolutie, si cine sunt de fapt oamenii care ne conduc acuma. Si cand faci un pas in spate si iti dai seama ca nu stii niste lucruri atat de importante despre tara ta, te ingrozesti.

How are you?

Cred că reflexul salutului e unul dintre cel mai bine implantate în creier. Pot să spun că am preluat diverse expresii şi m-am obişnuit cu tot felu de ciudăţenii, dar niciodată nu pot să salut fără să mă gândesc la ce se întâmplă.
În primul rând, pentru că în România dădeam mâna cu băieţii şi pupam fetele. Bine, conta contextul şi relaţia, dar cu oamenii cu care stăteai şi povesteai se întâmpla de fiecare dată. Aici, când după o excursie de 6 zile am vrut să-mi iau rămas bun de la o fată cu care mă înţelesesem foarte bine, am reuşit să o fac să se lase pe spate de parcă era la Limbo. Se ferea de mine, pentru că habar n-avea ce am de gând. Iar eu uitam să iau în calcul că sunt pe alt continent.
În al doilea rând, aici sintagma de salut e alta. Când vezi pe cineva cunoscut, spui "Hey! How are you?" sau "What's up X?" şi răspunzi "Good. Thank you." şi eventual adaugi "And you?". După care persoana răspunde că face bine şi nu se mai spune nimic. La noi ori spui Salut-Salut, ori saluti si apoi mai şi schimbi ceva vorbe. Aşa că eu, neobişnuit cu covenţia de aici, nu reuşesc decât foarte rar să nu ajung la ceva situaţie neplăcută. Sunt câteva scenarii recurente:
În primul scenariu, greşesc semnificaţia sintagmei "How are you". Adică mă pun şi le spun efectiv ce mă preocupă şi ce mi se întâmplă. Şi ei îmi mai pun întrebări, mai participă, după care -hop!- mă trezesc cu un "OK. See you around!". Atunci îmi mi dau seama că ei de fapt n-aveau chef sau timp de conversaţie şi că eu preluasem din nou semnificaţia pe care o are întrebarea la români.
O variaţie a primului scenariu apare când încerc un răspuns mai original la întrebarea "How are you?", precum "Pretty busy." sau "Barely getting enough sleep." sau "Great!!". În situaţia asta, persoana care altfel nu ar fi făcut conversaţie pare dintr-o dată nevoită să ceară clarificări. Iar după ce la dau, totul se termină la fel de abrupt şi neaşteptat.
O altă situaţie nasoală e când mă apuc eu să-i întreb ce fac de fapt. Adică, primesc ceva răspuns şi apoi cer lămuriri, dar pentru ei nu prea pare firesc să le dea şi interesul pentru ce fac e întors prea rar.
Cititorul, neavând posibilitatea să vadă aceste scenarii, va crede ori că am o tendinţă de a agasa oamenii cu care n-am de fapt n-am treabă, ori că sunt incapabil de a interpreta limbajul trupului. Aşa că voi clarifica, deşi cel mai probabil chestiile astea sunt aproape imposibil de explicat: îmi pare că ceea ce diferă între culturi este de fapt o percepţie a pragului prieteniei. Adică sigur, cu prietenii foarte buni de aici povestesc pe îndelete şi câteodată mai dau şi mâna, dar acolo totul e foarte clar şi conversaţia începe altfel de la bun început. Dar cu toţi ceilalţi, de la cei pe care abia că i-am mai văzut vreodată, până la cei pe care îi văd mai rar dar am mai povestit, şi până la cei cu care mă văd de câteva ori pe zi, salutul e o chestie surprinzător de standardizată şi mult mai formală decât eram obişnuit. Iar eu nu numai că am tendinţa să cred că oamenii pe care-i cunosc cât-de-cât au dispoziţie de conversaţie în contexte în care ei de fapt nu-şi dau drumul, dar sunt şi indus în eroare de "Ce mai faci-uri" zâmbăreţe puse acolo unde acasă n-ar fi fost decât un "Salut" sau "Ciao!" scurt. Sau nimic.

Nintendo Wii

Nu am cuvinte...

A capella

Înainte să vin aici asociam termenul ăsta cu cântatul ăla din biserică unde negresele bat din palme, sărbătorind măreţia Domnului. Nu ştiu dacă eram singurul care făcea asocierea asta, dar am descoperit aici la Harvard muzică a capella extraordinară, iar nici o formaţie nu se apropie de imaginea aia.
Sunt vreo 7 grupuri, unele exclusiv de băieţi, altele de fete, majoritatea mixte. Unul cântă şi muzică religioasă, dar restul sunt toate cu personalitate foarte distinctă (nu că cel religios n-ar avea) şi cântă pop, R&B, rap şi fac şi mini-scenete comice. Şi cântă grozav.
Vă recomand să ascultaţi două piese,
The Dins - McDonald's Girl
The Opportunes - Tonight Tonight (cover după Smashing Pumpkins)
Iar daca vă place daţi google "Harvard a capella" şi să mai ascultatţi, să veniţi să-i ascultaţi aici, sau măcar să-mi ţineţi pumnii că poate o să ajung şi eu într-una din formaţiile astea.

Fffrriig!

Nu am cuvinte sa descriu frigul care s-a aşezat peste Boston. Chiar şi expresia superlativului absolut e cumva insuficientă. Foarte frig, groaznic de frig sau chiar îngrozitor de frig mi se par mulţumitoare. În schimb, cred că ar fi mai potrivit să spun: "afară e sfâşietor".
Toată lumea umblă zgribulită de parc-am fi în Siberia şi odată ce intri în clădiri urmează invariabil nişte onomatopee. Sau afară întâlneşti pe careva, şi după saluturi urmează: "I want to go back to California RIGHT NOW" sau "Where did this cold come from?" sau "I wonder, is it going to be like this all winter?".
Însă un coleg a pus problema cel mai bine: "Harvard should invest in an underground tunnel system".

"Operation Festival of Lights"

<<
Hey guys,
Sorry I'm sending a Thayer list email, but I assure you this is of upmost importance: We need to decorate the outside of our dorm with lights. If you haven't noticed, Hollis, Stoughton, and Holworthy all have some pretty impressive displays, and the Thayer-side of the yard is lacking. We will be having a meeting to discuss display possibilities and such tonight in the common room at 9pm. Food will be provided. Please come and help : )

Sincerely,
Concerned members of the 2nd and 3rd floor
>>

S-a hotarat deci sa ne punem pe faţa clădirii o menorah (poză dedesubt), care e o chestie evreiască (şi ei au Crăciunul aproximativ în acelaşi timp). Aşa că acum cerem bani de la Harvard şi strângem un dolar din fiecare cameră ca să creem spirit de Crăciun.

Totuşi, e şocant pentru mine să văd o asemenea desfăşurare de forţe aici. În primul rând, se începe foarte devreme. În Toronto erau case cu brazi de Crăciun şi luminiţe încă de prin 26 noiembrie. Iar aici deja s-a schimbat decorul în cantină şi în unele magazine.
Iar în al doilea rând, e un gen de epidemie. Cum arată chiar mesajul de pe grup, lumea începe să se agite când ceilalţi o iau înainte. Ceea ce nu e tocmai cel mai autentic motiv pentru a investi bani şi timp când e vorba de o sărbătoare. Şi mă îngrijorează şi mai tare faptul că ăsta ar putea fi combustibilul care dă asemenea proporţii şi importanţă Crăciunului aici.

Web design

Am fost absent o vreme din cauza paperurilor, a faptului că n-am avut laptop (l-am scăpat şi ... a suferit) şi a faptului că lucrat la un site web. Trebuia să fie o şansă grozavă de a umple timpul din vacanţa de Thanksgiving făcând nişte bănuţi, dar vacanţa a chiar fost vacanţă aşa că totul a trenat aşa de mult încât la un moment dat nu mai suportam.
Dar am învăţat enorm. Credeam că ştiu să fac o pagină web. Ceva-ceva mai făcusem şi înainte. Dar abilităţile informatice nu sunt aşa uşor transferabile cum crezusem, aşa că am stat o zi întreagă ca să fac un amărât de meniu şi încă vreo două ca să-i dau o coerenţă cât de cât site-ului. Dar acum ştiu cât de cât javascript şi CSS, care sunt indispensabile în web design astăzi.
Acum însă că am făcut un site de care organizaţia care m-a angajat e foarte încântată şi am negociat un salar grozav(400 mâncaţi-aş!), mă întreb dacă pe viitor mai vreau să mai încerc asemenea aventuri. Adică, pe viitor aş putea face totul în jumătatea timpului, şi cerere pentru web design este destulă. Dar cred că n-am încotro şi va trebui să mă abţin. Gândirea de career-building americană ar sugera, cel puţin, să-mi iau joburi viitoare şi activităţi care să aibă legătură cu domeniul în care vreau să rămân, pentru că aici fiecare vară, vacanţă şi chiar weekend pare să fie o ocazie pentru a face ceva care o să te ajute să intri la grad school sau să acumulezi calificative pentru angajare. Nu cred că vreau să mă îngrijorez chiar aşa. Dar e drept, web design-ul (ca şi celelalte pasiuni, depanatul de computere şi programarea) nu-mi aduce nici mie un câştig personal grozav, şi nici n-o să fie o chestie care o să i se pară cuiva prea impresionantă dacă de-acum o să am treabă cu afaceri, ONG-uri sau guverne.
Şi acum că v-am făcut curioşi, iată şi adresa: www.haciademocracy.org

What it takes

Stau cu porcaria asta de eseu in fata de doua-trei zile. Si acum se apropie de sfarsit si pot spune ca e grozav. Dar o durat ingrozitor de mult, si a fost neasteptat de greu.
Cred ca daca as saptamani intregi pentru fiecare assignment si examen, cu siguranta as lua A la toate. Dar am doar zile si nopti pentru ele. Si ma chinui sa le fac pe toate cat mai bine in timpul limintat pe care-l am.
Si cred ca asta e de fapt provocarea aici. Nu cat de destept esti, ca foarte destepti sunt toti. Ci cum sa-ti gestionezi timpul, si cat de dispus esti sa lucrezi. Resurse sa te ajute cu orice treaba ai sunt, iar posibilitati de a lucra chestii grozave (teme, dar si proiecte de cercetare, activitati misto) si mai multe. Asa ca trebe sa stii sa jonglezi cu ele intr-un fel care sa te duca cat mai departe. Si sa fii motivat sa lupti. Cum de altfel trebuie sa fii oriunde si pentru orice in viata.
Am zis. Intr-un moment sublim :).

Seminte

Cateodata i se pune omului pata pe ceva si nu se lasa pana nu rezolva problema. Azi mi s-a pus pata pe seminte, care mancandu-le m-am simtit o vreme acasa.