Freshman formal

Adică balul bobocilor. Multe emailuri care anunţe evenimentul, agitaţie, lumea se duce să-şi facă rost de haine ş.a.m.d. Nu m-am gândit de două ori înainte să mă decid să merg şi să iau biletul ($25). Cum aş fi putut să ratez evenimentul?
Am întâmpinat însă două surprize. Prima a fost că balul ăsta chiar e formal (s-a ţinut la un hotel foarte scump în... ballroom). Băieţii s-au dus şi au închiriat smochinguri şi costume foarte elegante (sau şi le-au adus de acasă, cum am avut eu norocul), iar fetele s-au gătit aşa cum s-ar aştepta lumea. Toate astea în contrast cu balurile noastre, care se desfăşoară în cluburi subterane în bătaia neoanelor cu ultraviolete.
O altă chestie neobişnuită a fost întrebarea "cu cine mergi?" (pusă în tot felul de variante, inclusiv "cine e norocoasa?", dar abia cu două zile înainte de eveniment). Nu realizasem că balul respectiv e bal în stilul în care americanii au balul de sfârşit de liceu (unde invitaţiile se fac cu luni înainte şi sunt la fel de importante ca dansurile şi seara în sine). Am mers aşadar singur, fără însă să fiu în minoritate -- se pare că invitaţiile nu au fost aşa importante de data asta.
Însă pe cât de bine îmbrăcaţi erau oamenii şi câtă clasă părea să aibă tot evenimentul (mă refer la candelabre, covoare roşii şi aranjamente culinare frumoase), pe atât de ordinar mi sa părut dansul şi cheful propriu-zis.
Nu aveam vreo pretenţie anume decât să fie muzică cât de cât diversă şi oportunităţi să cunoşti şi să mai povesteşti cu oameni. Niciuna nu s-a îndeplinit. Nu a fost un vals, o salsa, nici măcar un rock sau nişte oldies. Nici măcar o Macarena. Fără excepţie am avut rap şi hiphop - toată seara. Lumea se înghesuia pe ring în stilul caracteristic, aşa cum ţin minte că a fost şi când am venit la conferinţă aici în 2004. Aproape o mie de oameni într-o sală imensă, toţi formând un ghem mare în mijloc, unde toată lumea dansează cu toată lumea, aerul devine irespirabil chiar şi pentru cei mai entuziaşti, iar schimbul de transpiraţie e inevitabil.
Pentru cei care nu au trăit în America ca să meargă numai la asemenea baluri în liceu, situaţia asta nu poate fi decât şocantă. M-am oprit lângă un coleg din Zambia care stătea sprijinit de un perete, uitându-se în jur. "I saw you getting down in there...", zise, şi am început amândoi să râdem. Am mai povestit un pic, iar după o vreme s-a dus şi el să mai danseze. Şi asta pentru că şi conversaţiile merg dificil acolo unde muzica e atât de tare (başii care se simt în pahare se simt şi atunci când încerci să înţelegi numele cuiva).
Nu poţi să nu simţi că e artificial să te duci acolo la înghesuială şi la căldură, să dansezi în smoching cum dansează oamenii când sunt beţi şi/sau dezbrăcaţi. Nu poţi nici să nu observi că are un aer de ridicol faptul că studenţii de la Harvard dansează la balul lor ca negrii care poartă lanţuri şi vorbesc în muzica lor despre curve. Şi nu poţi să observi că în acest caz mediul (şi aici nu e vorba doar de DJ) nu le dă altă opţiune unor oameni care au preferinţe muzicale şi valori atât de diverse.
În seara aceea nu m-am bucurat de nici un cent din cei $25 pe care i-am dat.

concert

*TICKETS $5 in advance, $10 at door*

[modificat 17.3.2007]

Azi au venit la sala de spectacole aici doi laureaţi a unui concurs între conservatoarele din Rusia. Iar am plecat absolut impresionat. Ilya Petrov, unul dintre pianişti, a cântat studii de Liszt şi Rapsodia spaniolă. Scrie în caietul program că a început să cânte de mic copil şi că la 7 ani deja cânta cu orchestră; n-am nici o îndoială.

Nu cred că auzisem înainte Liszt prea mult, dar piesele astea au fost extraordinare. Practic, nu erau note şi acorduri la pianul ăla, era muzică pur şi simplu. Totul se desfăşura cu asemenea viteză iar compoziţia avea o asemenea fluiditate încât simţeam că era vorba despre mult mai mult decât de un pian şi o compoziţie care o poţi transcrie pe portative, probabil acel ceva în plus venea de la pianist. Ilya cânta mai repede decât puteai urmări cu ochiul mişcările degetelor, dar ce mă impresiona era calmul şi relaxarea extraordinară de pe faţa lui. Era ca şi cum ce se întâmpla pe claviatură nu era ma complicat decât ce se întâmplă când scrii pe o bucată de hârtie (după ce ai învăţat să scrii nu te gândeşti decât la ce scrii).

Aş fi vrut să-l întreb cât exersează şi ce fel de relaţie simte că a stabilit cu instrumentul după atâta vreme, de ce cântă şi dacă se simte mulţumit de ce ce realizează. Însă n-am putut. Deşi au servit în foaier bunătăţi şi artiştii au venit să povestească cu publicul, nu l-am putut înţelege nici pe el nici pe Dinara, cealaltă premiantă. Majoritatea care erau în preajma lor erau ruşi, aşa că vorbeau şi ei rusă. Am stat un pic şi m-am bucurat de ceaiul de iasomie şi i-am ascultat, o vreme sperând că o să zică ceva în engleză, apoi ascultându-i pur şi simplu în rusă. Rusa e o limbă foarte frumoasă.

Global warming

14.2.2007
Cred că în ultima vreme începe să simţim tot mai multe efecte ale încălzirii globale pe pielea noastră. Vremea aici e destul extremă, dar când mai adaugi la asta şi haosul lucrurile pot deveni insuportabile. Mă gândesc că poate simţind mai tare efectele vom fi mai motivaţi să facem mai mult în direcţia asta, deşi exact cum se va salva lumea de la asta în viitor, nu ştiu.
Azi-noapte a început să ningă. Studenţii care ne vizitează din Asia erau în al nouălea cer: "Vedem şi noi zăpadă adevărată!" Pe cand ies şi ei afară, începe să plouă. Când ploaie, când grindină. Trei ore mai târziu începe şi furtuna. Toate pe un frig serios.
A doua zi: vremea se încălzeşte, lucrurile încep să se topească şi ploaia revine. Bocancii sunt la Ken, port adidaşi. Trec strada: de fiecare parte, apa se scurge în şuvoiae de peste 1,5 m lăţime. Mă plimb în sus şi-n jos încercând să găsesc un loc unde să pot trece. Sar peste dar aterizez prea aproape. Sunt în apă până peste încheieturi, dar măcar acum sunt uşurat. Mă afund aşadar în celelalte bălţi cu încredere, cu zâmbetul pe buze, consolându-ma că măcar acum mă pot gândi în sfârşit la treabă şi nu la ape.

Completare 6.3.2007
Altă zi grozavă. Parcă am fi în Siberia. wind GUSTING to 64 km/h. Toţi umblă cocoşaţi. Trăiesc mereu cu impresia că dacă nu alerg până la clădirea destinaţie (care har Domnului e întotdeauna la orizont), nu voi mai ajunge de loc.

Completare 16.3.2007
Încă o surpriză pe iarna asta. Intru la curs, e primăvară. Ultimele trei zile fusese cald, soarele bătea, iar lumea ieşise pe scările de la bibliotecă să citească. Pe când ies, e iarnă. Ningea cu mult spor, şi dintr-o dată aveam nevoie de fular. Acum e miezul nopţii şi s-au strâns vreo 10 centimetri. "Tancurile" traversează încă yardul ca să cureţe zăpada (aşa cum se vede în fotografia făcută mai devreme).
Însă problema e că pe lângă zăpadă avem şi grindină. Grindină mică, care când e zăpadă, când sunt bucăţi de gheaţă care-ţi pleznesc urechile deja îngheţate (şi ude). Mâine va fi furtună şi va ploua intens, după care vremea se va încălzi brusc. Oare este vreun fenomen meteorologic care nu se desfăşoară în aceste două-trei zile.

Sesiune

[Am dat publish la mesajul ăsta mult înainte să-l termin. Îmi cer scuze. Acum e gata. postul e despre sesiunea primului semestru, care a avut loc în ianuarie.]

Sesiunea primului semestru a fost infernală. Nu neapărat pentru că a fost o provocare să asimilez materia şi să mă pregătesc pentru examene propriu-zis, ci pentru că toate s-au aşezat cum nu se putea mai rău. Am plecat acasă în România cu un eseu neterminat şi alt paper care fusese împins de către profesor pe după vacanţă în loc să fie scadent înainte să plecăm. Însă în geamantan au fost aproape la fel de multe cărţi ca haine (şi să nu credeţi că am fost singurul care a avut o asemenea ambiţie), şi speranţele erau că vacanţa de iarnă va fi un gen de pregătire pentru ce urma. Până la urmă a fost mai mult o pregătire sufletească, în sensul că m-am odihnit, dar alte progrese n-am făcut. Tipic. Aşa că după ce au început să sosească termenele la eseuri şi examenele, totul a devenit o nebunie.

Într-un interval de 10 zile am avut 2 examene şi 3 paperuri de predat. Ca să termin, am început să dorm 3-5 ore/noapte, ceea ce sincer nu mai făcusem niciodată mai mult de două nopţi la rând. Nu ştiam dacă voi pica examenele, dacă mă voi îmbolnăvi, dacă voi reuşi de fapt să scriu eseurile (la referate e uşor să adaugi informaţii, dar la paperuri - de unde? că trebuie să le gândeşti tu). Masa s-a transformat mai mult într-o fugă prin cantină (sau telefoane de ajutor reciproc în a ajuta cu stocul din cameră). Somnul îl planificam în unităţi de 10-15 minute, unde de obicei gândeam în ore, nopţi, dupămese etc (eu dorm de obicei 9 ore). Cafeaua, inamicul meu, mi-a devenit aliat. Întrevederile în oglindă înfricoşătoare şi de evitat. Totul a devenit un calcul aiurea: ce să fac cu ora asta ca să-mi adaog cât mai mult la note? Să risc şi să nu învăţ capitolul ăsta? Cum poate fi 'trişat'(ocolit/aburit) subiectul ăsta?
Nu mai vedeam luminiţa de la capătul tunelului, şi nu ştiam decât că trebuie să continui să alerg înainte într-o cursă contra cronometru.

Până la urmă, totul s-a terminat cu bine, ca şi note şi ca integritate fizică şi mentală. A fost însă o lecţie importantă.

Sau nu? Se pare că sesiunea e o experienţă limită pentru majoritatea studenţilor. Nesomn, panică, şi mai ales, regrete. "Data viitoare o să învăţ din timp." "E o prostie ce fac." "Nu va mai fi aşa niciodată." Şi totuşi, scenariul se repetă, şi asta mă nelinişteşte, pentru că limita la care am ajuns sesiunea asta m-a convins că trebuie să fac totul posibil ca să nu se mai repete.

Tipii de la Bureau of Study Counsel ne spun că unul din mecanismele care stă la baza fenomenului de procrastination (tergiversare, putoare, sau cum vreţi să-i spunem) e cel de întărire a conştiinţei că se poate. De fiecare dată când reuşim în pofida faptului că am început târziu, mintea noastră ne convingem în subconştient că şi pe viitor vom putea face la fel. (ca şi paranteză, trebuie să spun că studenţii la Harvard tind să amâne lucrurile şi mai mult - probabil pentru că au un istoric şi mai vast de 'descurcături') Poate de aceea, regretele, frustrarea şi planurile de viitor nu dau rezultate.

În orice caz, semestrul ăsta a început mai bine, şi sper că se va termina şi mai bine. Cât despre lene, există multe explicaţii, dar probabil o singură soluţie: munca.