Eliot Fête

Fiecare House are balul ei, dar cel de la Eliot (casa mea!) le întrece indiscutabil pe celelalte. E scump (ca şi organizare, dar nu ca şi preţ la bilet), e foarte mare, şi e din cele mai selecte (cam toţi băieţii erau la smoching).

Eu, Julie şi Stephen

Prestigiul Fête-ului datează din perioada în care studenţii îşi alegeau house-urile, şi Eliot se distinsese ca fiind cea mai preppy (elitară). Însă şi astăzi e la fel de important: fiecare rezident poate aduce maxim o persoană din afară, şi în ziua petrecerii securitatea e deosebită: nimeni nu poate intra în Eliot fără să fie de acolo. Lumea vrea să vină la Fête cu orice preţ; o colegă din anul 4 mă salută la intrare:

Rareş, eşti în Eliot?
Da.
Vai ce norocos eşti!! Din anul I tot aud de Fête şi acum în sfârşit ajung şi eu.
Şi, cum ţi se pare?
O, e grozav!




Cel puţin faţă de Freshman Formal, Fête-ul a fost o reuşită. Afară aveam o orchestră live care a ţinut ringul plin toată seara, şi înăutru, în sala de mese, aveam muzică din ultimul deceniu. A fost un chocolate fountain în care îţi glazurai căpşuni, covrigi sau biscuiţi, şi s-a mai servit (pe lângă băuturi), şi brânză.
Am fost însă surprins să fiu pus în situaţia de a nu şti pe aproape nimeni. Ceea ce e însă explicabil dat fiind că balul e în mare parte pentru studenţii din anii mai mari, şi că bobocii abia au intrat în Eliot de câteva ori anul ăsta. Şi apoi, balurile astea sunt o chestie foarte 'de cuplu' aici în America, în sensul că 90% din colegii pe care i-am întâlnit veniseră cu perechea lor (şi aici chiar e vorba de perechi, nu de o prietenă invitată sau aşa ceva). Însă de plictisit nu m-am plictisit.

Lino şi Anna, Eliot masters

Ce mi-a plăcut mult e că deşi Fête-ul e un eveniment foarte select, el nu mai face acea discriminare între clase care a stat la baza creeri lui. Cu 20 de dolari şi un costum frumos, oricine din Eliot se poate duce la bal (iar repartizarea către house-uri a fost aleatorie, admiterea la Harvard n-a fost pe bază de pedigree, şi aşa mai departe). Practic, aşa cum scria un articol din ziarul de azi, oamenii de aici îşi lasă statutul la poarta universităţii, şi odată ajunşi aici joacă pe acelaşi teren cu toţi ceilalţi: toţi dormim în aceleaşi cămine, mâncăm la fel în cantine şi participăm la aceleaşi cluburi. Diferenţele se cam văd numai când e vorba de planuri de vacanţă şi de care sunt maşinile care sunt parcate lângă campus. Însă în general salariul părinţilor nu numai că nu transpare, dar în general nu e interesant. Ceea ce e remarcabil dacă ne gândim care e trecutul Harvardului (o universitate unde oameni foarte bogaţi veneau să înveţe the liberal arts şi să construiască relaţii).

Mather Lather

Nu ştiu cum de n-am scris de Lather, dar o sa scriu un pic acum. A fost acum vreo doua saptamani. Atmosfera a fost unică. În mijlocul cantinei de la Mather house au instalat suspendate două foam machines care vărsau continuu clăbuci, încât era practic o zonă de câteva zeci de metri pătraţi în care era un nor mare de spumă.
Efectul spumei era foarte interesant. Nu era propriu-zis săpun, dar cum te înghesuiai printre oameni şi te frecai de ei (mai mult sau mai puţin intenţionat), era aşa un gen de senzaţie de spălare reciprocă, numai parţial plăcută. Lumea dansa ca înnebunită, mai ales cuplurile (deja existente sau în formare), şi nivelul de toleranţă faţă de indecent trebuia să-ţi fie foarte ridicat ca să vrei să te uiţi ce se întâmpla în jur. Pe noapte, muzică, în spumă şi purtând costume de baie -- imagine.


Legat de spumă mai spun şi că era puţin periculoasă. În primul rând din cauza şamponului, pe jos era foarte alunecos. În al doilea rând, dacă intrai în norul de spumă nu prea mai puteai respira şi nu-ţi prea găseai nici drumul afară, dar asta sigur că nu-i oprea pe unii să nu se mişte de acolo. Nici afişele de pe pereţi nu păreau să sperie oamenii:
The foam is your friend. Do not stay in it for too long.
Don't make rash decisions. Do not spend too much time covered with lather.
Asta pentru că anul trecut a fost un val de vizite la clinică după ce unii nu s-au spălat sau au stat cu orele. Deşi, sincer să fiu, după o vreme nu-mi mai doream decât să fac duş cât mai repede şi să ies de acolo, pentru că săpunul era inclusiv în aer.
Dar sigur, pe ansamblu a fost un chef grozav, mai ales pentru cupluri...
:(

Risk

Unii spun ca e nerdy, eu nu ştiu ce să zic, decât că mai bine de jumate din universitate s-a înscris, ceea ce e impresionant. Şi e impresionant şi că Eliot se descurcă bine -- tocmai urmează să batem vreo 3-4 vecini.

Support our workers!

Azi e a treia sau a patra zi (nu consecutivă) când studenţii fac proteste şi greva foamei în sprijinul paznicilor. Zilele astea li se negociază contractul de muncă pentru anii ce vin, şi necesitatea de schimbare faţă de varianta precedentă e foarte mare. Acum salariul e în jur de $11/ora iar la MIT si in alte locuri e in jur de $18. Plus că au existat multe cazuri in care au fost concediaţi fără motive suficient intemeiate. Au nişte aparate mici pe care trebuie să le treacă peste nişte marcaje magnetice puse în locurile pe unde trebuie patrulat. Într-o noapte am văzut pe unul alergând prin campus ca să facă rondul -- probabil adormise.

Gălăgia e foarte mare acum. Se aude corul:
...Justice...now!
Şi când asculţi mai bine se aude şi vocea liderului:
What do we want? Justice! When do we want it? now!

Protestul nu poate fi decat foarte eficient. Dacă se publică în ziare că studenţii de la Harvard fac greva foamei, universitatea nu se va juca cu rezultatul negocierilor salariale. Plus că faptul că fac un cerc şi se învârt în jurul uneia din clădirile administraţiei nu e nici o impresie bună nici o chestie uşor de suportat.
Mai demult, au făcut scandal şi pentru oamenii de servici (cei care se îngrijesc de curăţenie), şi vorbeam cu unul din ei pe autobuz şi spunea "A, o fost destul de rău, dar anul trecut ne-au ajutat mult studenţii and now we have a good deal."
Ce înseamnă totuşi o mentalitate în care oamenii au conştiinţa că pot face scandal când văd că se comite o nedreptate...

Darfur rally

Nişte prieteni buni sunt implicaţi într-o coaliţie pentru oprirea masacrului din Darfur. Probabil ştiţi: e un conflict etnic în care guvernul sprijină una dintre părţi (sau sprijinea cel puţin). Până acum se estimează că au murit 400,000 ucişi în conflict sau bolnavi şi nehrăniţi în tabere de refugiaţi.

Astăzi a fost un protest mare aici în Boston şi am fost de acord să mă duc şi eu să încurajez să se facă ceva (nu ştiu destule ca să ştiu ce măsură trebuie încurajată, pentru că situaţia e foarte complexă, dar no, măcar să facem awareness). Când am ajuns acolo, erau probabil vreo 3000 de oameni adunaţi în jurul unei scene mici, de unde o femeie ţipa cu o înverşunare teatrală "We will not allow this to continue!". Colegii de la Harvard mi-au dat o chestie cu un H roşu pe care s-o port. Am semnat şi o petiţie tipărită pe o farfurie. Pe cealaltă faţă a farfuriei era desenat de mână (2500 de exemplare) un ceas care se apropia de ora 12 şi sub care scria, parcă, "time is running out".

Din clipele de la adunare a mai făcut parte şi un protest tăcut ("dying"), în care toată lumea s-a întins pe jos vreme de 5 minute. Aici am avut un şoc: nu s-a făcut de loc linişte pentru că alături de grupul nostru se adunaseră o duzină de oameni care făceau scandal bătând din tobe şi scandând: "Stop the killing in Palestine". Aveau şi ei pancardele lor, însă erau acoperiţi destul de bine de un grup din protestatarii noştri (o pancardă cât tot grupul lor). Nu înţelegeam de ce nu tac şi ce-au ei cu tăcerea ce-i ţineam noi. Apoi am aflat: ei cred că atenţia asupra genocidului (termen contestat) din Darfur scade din atenţia ce-o merită masacrele din Orientul Mijlociu (Iraq, Iran, Palestina etc.). Prezenţa lor mi-a adus aminte de un alt grup care apare la evenimentele altora. Vezi: Fred Phelps, care are un grup care se duce la înmormântările oamenilor care mor în Iraq ca să susţină că moartea lor e cauzată de faptul că în America unii sunt homosexuali.


După ce ne-am întins au mai fost câteva discursuri, unele foarte înflăcărate (ŢWe will continue to fight in our dining hall and we will continue to fight in the White House and we will continue to fight at dinner and we will continue to fight in the UN... "-- aplauze). Însă a fost şi un discurs care chiar m-a impresionat. Tipa spunea: "Preşedintele Bush a spus la ultima adresă despre Sudan că mai trebuie să aşteptăm puţin până când SUA să aplice planul B. Dar când vine un pacient la urgenţe împuşcat sau cu un infarct, doctorii spun că mai trebuie să aşteptăm până tratăm muribundul?"


Apoi am plecat într-un marş spre Fidelity, una din firmele care investeşte în Sudan. Aici lucrurile au început să devină impresionante. Grămada de oameni, înainte destul de mică, acum forma o coloană de-a lungul întregului parc din Boston. Am început să strigăm toţi "Save Darfur!" (adesea nesincron pentru că şirul era prea lung să ne auzim). Trecătorii stăteau şi se uitau la noi: unii scandau cu noi, alţii pur şi simplu se tot uitau cum nu se mai termina şirul. Dintr-un magazin un tip a ieşit cu un megafon şi a început să strige prin el.



Fusesem sceptic iniţial legat de ce putem face cu protestul nostru. Deja s-a încercat atât de mult şi s-a reuşit atât de puţin. Dar azi mi-am dat seama că deşi protestele reuşesc rareori să producă o schimbare decizională (nici măcar alea mari unde vin zeci de mii şi tre să intervină poliţia), reuşesc să întoarcă multe priviri. Reuşesc în orice caz să arate oamenilor că este o problemă şi că ea nu trebuie ignorată.

Fred Phelps

Aaron îmi povestea într-o zi când vorbeam de Iraq că este un grup de oameni care susţin că pierderile din Iraq sunt datorate Americanilor, în sensul că permiţând sodomia aici, poporul American primeşte pedeapsa pe câmpul de luptă. Or fi fiind morţile din Iraq vina Americanilor, dar nu-mi imaginez că asta are legătură cu genul ăsta de păcat (dacă o fi păcat, pentru că sunt destule cercuri şi locuri în America unde e imposibil să susţii că e).
Modalitatea lor de protest e faptul că pichetează înmormântările soldaţilor căzuţi, huiduind şi tulburând şi mai tare oamenii care oricum au lacrimi în ochi. Dar sigur, e permis, pentru că asta înseamnă freedom of speech.
Si desigur, tot prin freedom of speech e posibil să se întâmple şi cele din filmul ăsta. Fast forward to 03:10.

Liviu Librescu

http://haaretz.com/hasen/spages/849070.html

Narrow the guest!

-Narrow the guest!
-What?
-Narrow the guest!
-You mean, close the door?
-Narrow the guest?
-I don't understand.
-N-A-R-R-O-W THE G-U-S-E-T! (a failed attempt to spell it)
-Good night.

O oră mai târziu, alarma telefonului sună de două ori la rând. Prima dată strig "Shut up!", iar a doua oară "What the hell?". E trist: am ajuns să vorbesc cu aparatele.

Cam astea sunt scenariile la care asistă colegul meu de cameră aproape în fiecare zi.
La conversaţia cu "narrow the guest" (ingustează musafirul) aţipisem în pat, hotărâsem să dorm şi încercam să-l rog să închidă uşa. Dacă am putut fi atât de afazic (nu-mi aduc aminte de conversaţia respectivă de loc), înseamnă că într-adevăr eram terminat. Apoi, dimineaţa, când sună ceasul are loc cea mai mare varietate de scenarii: în primul, ceasul sună pe la 4:30, e stins imediat şi mă scol pe la 10:30. În al doilea, ceasul sună tot la 4:30, mă scol, mă îmbrac, mă pregătesc de treabă, şi după 15 minute la birou mă întorc în pat. În al treilea scenariu, pun diferite ceasuri să sune în cascade (7:00, 7:20, 7:30, 8:00), şi reacţionez de obicei doar la a treia sau a patra, spre marea exasperare a lui Aaron, care se trezeşte la fiecare şi moţăie câteva minute înainte să adoarmă la loc.
Apoi, sunt câteva comportamente mai neobişnuite când sună ceasurile. Pe lângă "Shut up", mai este "where is it?(mobilul)", "why are they playing the music so loud?(radioul)". De asemenea, se întâmplă să sune mobilul, de exemplu, şi să mă apuc să scot din priză stecherele (poziţionate chiar la capul patului). Evident, nu numai că nu s-a oprit mobilul, dar şi ceasul deşteptător a sunat puţin mai târziu, pentru că e din acea varietate sofisticată şi scumpă care funcţionează pe baterie ca şi cum ar fi curent.
În urma unei conversaţii cu Aaron am decis că trebuie redus numărul de alarme şi că ceasurile trebuie puse să sune la ore mai rezonabile. Periodic primesc avertismente de la el cum că "nu cred că e o idee bună să te culci acum" (pentru că am toate şansele să nu mă mai scol până a doua zi). Însă chiar dacă nu am reuşit să-mi ating scopul de a dormi mai puţin, mă bucur măcar că am reuşit să elimin interjecţiile.
Oricum, dacă totul eşuează, o să mă înscriu la un sleep study (dormi la ei în fiecare noapte şi-ţi dau câteva mii de dolari). Cred că ştiinţele cognitive pot învăţa enorm de la cum sunt reprezentate pe creier corelaţiile între închidere şi îngustare sau între uşă şi musafir.

Confirmări astrale

Parca citand din Enciclopedia Zmeilor a lui Mircea Cărtărescu.

Noodles & Strudels

Asociaţia taiwaneză a organizat astăzi un eveniment culinar la care au venit tot felul de organizaţii naţionale studenţeşti cu mâncare făcută cu tăieţei. Au fost şi nişte ştrudele. Am gătit asiduu de azi dimineaţă împreună cu Nicu şi Ciprian, şi pot spune că ne-am depăşit aşteptările.
Iată nişte poze de la eveniment, în care se vede şi mâncarea făcută de noi http://picasaweb.google.com/prnick/NoodlesStrudels.
Am gătit o reţetă ungurească foarte bună, numită Vorgabeles. Macaroane cu brânză dulce şi stafide cu un 'topping' de spumă de ou smântână. Ne-am terminat cele 3 tăvi în 15 minute (evenimentul a durat două ore). La anul însă vom şti să servim în regim de 'degustare'.

Asia

Până în 8 aprilie voi fi plecat în Singapore şi Tailanda cu un schimb de studenţi. Voi scrie despre asta, dar în engleză. Puteţi citi veşti despre vizita respectivă aici.

Demisia

Inainte să plec în vacanţă, am anunţat-o pe 'şefa' de la departamentul de spălat table că demisionez. Am încheiat jobul la fel de simplu cum îl luasem: printr-un simplu anunţ. Jobul pe care l-am avut fusese destul de bun: făceam în jur de $250 pe lună curăţând săli de clasă două ore pe zi, de luni până joi. Care două ore de obicei nici nu erau două ore, pentru că lucram foarte eficient, şi ajungeam adesea să scriu pe foaia cu timpul lucrat 0.75, 1.5, şi în zile de plictiseală ajungeam şi la 2.


Munca presupunea în primul rând dusul gunoiului. Asta nu prezenta probleme decât la 1-2 coşuri pe zi, unde se vărsa cafeaua prin pungă sau se rupea punga (aici un pic de greţăleală, dar no, un om normal trebuie să suporte măcar atât). Apoi trebuia să strâng hârtiile lăsate prin amfiteatru, pungile cu mâncare şi, din nou, cafelele abandonate. Apoi urma ştersul tablei. În jumătate din cazuri buretele era încărcat cu cretă până la refuz, aşa că îl băteam într-un loc unde să păteze cât mai puţin (era şi vina mea că nu aveam tot timpul bureţi curaţi cu mine) şi apoi cu mişcări ample, în câteva treceri, ştergeam nu numai ce era scris, dar şi urmele de cretă întinsă. Ca în cele din urmă sala de clasă să arate pentru studenţii de la seral aşa cam cum arată pentru noi dimineaţa când mergem la curs.
Jobul a fost bun, dar a venit vremea să mă opresc. Înainte să plec am încercat să aduc nişte schimbări în sistem, dar fără prea mult noroc. În primul rând, am vrut să le spun să se asigure că în depozit sunt mereu bureţi curaţi, dar se pare că mai au nevoie de încă un om să-i cureţe şi de o metodă care să nu implice spălarea lor cu apă (se strică). Apoi, aş fi vrut să fie un sistem serios de coordonare de lost&found. Găseam zilnic câte un mobil, calculator, aparat de fotografiat, dosar etc., care le duceam la birou ca lumea să vină să şi le ia. Problema este însă că oamenii vin în sala de clasă, văd că nu e obiectul, şi dacă nu e suficient de valoros, renunţă. Nu ştiu unde e biroul nostru, nu ştiu probabil unde au pierdut obiectul. Iar pentru că la Harvard lucrurile sunt descentralizate, un portmoneu pierdut pe drum de la cămin până la sala de clasă ar putea fi în 3-4 locuri. M-am gândit aşadar să se facă un site pe care lumea să posteze ce găseşte, unde le duce, şi ce s-a pierdut. Dar pentru un asemenea plan trebuie să vorbesc în alte locuri, şi văzând că pare aşa de greoaie implementarea, am renunţat (deşi nu trebuia). Măcar nişte bileţele standardizate trebuiau, care să le lăsăm în clase unde găseam obiecte. Însă cum deja este în fiecare sală un bileţel la uşă pe care scrie unde e biroul (dar pe care însă după mine nimeni nu-l citeşte pentru că pe anunţ mai sunt 3-4 chestii), propunerea nu a trecut.
Am hotărât deci că munca asta nu mi se potriveşte. Erau numai câteva moduri în care puteam să şterg tabla, să aranjez scaunele, sau să leg nodul la sacul de gunoi. Şi unde mi se părea că puteam inova ceva, nu eram în poziţia de a comanda schimbarea (după vreo doi ani de făcut curăţat cu grijă aş fi putut să fiu promovat, dar n-am atâta răbdare şi nervi).
Iată deci sfârşitul primului meu job. Un job care m-a disciplinat puţin (freacă, freacă, aşa, să fie perfect), m-a călit (ce-i în gunoaie pâna la urmă: lucruri pe care înainte să le aruncăm puneam mână) şi de ce nu, a fost şi un refugiu (mai ascultam muzică, mai lăsam celelalte treburi în urmă şi făceam un fel de workout).
În orice caz, deşi am avut şi eu pâna la urmă un job la Dorm Crew, n-o să uit niciodată gândul care l-am avut când am aflat prima dată când am aflat de această 'oportunitate'. Practic, Dorm Crew face parte din FMO, care reuneşte pe toţi cei care se ocupă de curăţenie (oamenii de servici) şi cei care tund iarba, desfundă canalele ş.a.m.d. Pe scurt, e vorba să faci treaba pe care o fac oameni cu educaţie minimă, din medii sociale de care noi ne distanţăm tot mai tare (trebuie să spun aici că am colegi aici care curăţă WC-urile din cămine pe bani). E vorba să faci joburile care ţi s-ar părea derizorii. Ca apoi, cu timpul, să urci scara, ştiind şi cum e la baza ei.

Eliot House!

Azi dimineata la 8 am primit decizia loteriei de housing. Se pare ca de la anul voi locui in Eliot House: http://eliot.harvard.edu.

Acum, prin Yard umbla grupuri galagioase de studenti din anii mai mari, inarmati cu baloane si trompete, fiecare imbracat specific house-ului din care face parte. Bobocii, care tocmai au aflat unde vor locui de la anul, coboara din camin, iar colegii mai mari incep si urla si-i imbratiseaza, si toti sarbatoresc impreuna.

Sportivii

O diferenta intre facultatile americane si cele din restul lumii e ca cele mari (in dimensiuni) au echipe la aproape toate sporturile, ca scoala recruteaza studenti anume pentru ele, si ca rezultatele sportive ale scolii si mandria fata de echipele proprii sunt subiecte serioase. A, si sigur, se construiesc stadioane si centre sportive imense.
Facand ordine, am dat peste doua 'revista' pe care am primit-o la meciul de fotbal Harvard-Yale. Urmatoarele doua pagini m-au socat [dati click pe imagini sa vedeti la ce ma refer]:


Alta constitutie (pana la punctul la care aparitia lor te socheaza, de exemplu cand stai langa ei la coada in sala de mese si mai vezi si cat mananca), alte cursuri si specializari (aproape exclusiv Government si Economics), alt gen de activitate la cursuri, alt loc fizic in campus (sunt 12 house-uri, dar la ei predomina Pforzheimer si Leverett, si toti oamenii astia petrec extrem de mult timp in sali de forta si in zona atletica a campusului). Intr-un fel, un grup total aparte, dar in alte feluri, colegii, si chiar vedetele noastre.

Thayer snowman

Cu ce se ocupă unii la 2 noaptea după ce a nins din belşug.

[observati ce elegant am blocat intrarea]

Bineînţeles că la o oră după ce l-am terminat prietenul nostru tancul a venit si dintr-o lovitura o mutat toata chestia pret de vreo 20 de metri. Dureros.

Born in USSR party

How much can your liver take... spirit rusesc... ce mai. Abia aştept să merg.
Apropo, evenimentul a fost gândit ca o sărbătoare de 8 martie. Ce mod interesant de a sărbători 8 martie, totuşi :)

Drumul matasii

Semestrul asta fac un curs foarte interesant, şi unic. Se numeşte Historical and Musical Paths on The Silk Road si e predat de doi profesori, unul din departamentul de studii orientale si celalalt de la muzica. E un curs centrat în jurul ideii drumului mătăsii, dar mereu mă surprinde cât de multe lucruri poţi să înveţi şi să înţelegi pornind doar de la asta.
Iată câteva lucruri care mă impresionează:
În primul rând, imi place la nebunie de profesorul care predă partea de istorie/cultură. Tipul a călătorit drumul mătăsii şi chiar reuşeşte să ne facă să retrăim experienţele pe care le au comercianţii. Ne povesteşte despre caravane, despre atmosfera de pe drum şi din oraşe, ne arată poze din diverse locuri, ne aduce mostre de mătase. Ne învaţă cum se cultivă viermii de mătase. Ne uităm la picturi şi sculpturi în care se văd influenţele dintre civilizaţii (un exemplu e apariţia scaunelor în China). Ne arată felurile diferite de scriere şi ne explică cum au evoluat unele din altele. Ne uităm pe Google Earth la oraşe, le studiem aşezarea şi construcţia, şi parcurgem "din avion" drumul mătăsii, prin munţi şi deşerturi. Partea asta de curs mă fascinează. Câteodată nu ştiu cum se leagă toate şi ce e de fapt de învăţat, dar cred că de fapt e vorba de înţeles. Practic, vedem o variantă de globalizare care e în unele feluri mai amplă chiar decât cea pe care o trăim azi.
La partea de curs se adaugă seminariile cu un doctorand de la studii orientale. La fiecare întâlnire ne aduce monede. Într-o săptămână am fost la muzeu. Vorbeşte vreo 4 limbi asiatice, din care eu nu auzisem decât de chineză şi japoneză. Deşi a citit pe temele respective de câteva zeci de ori cât fiecare din noi (ăsta e un curs de core la care sunt studenţi şi de la matematică sau economie), la fiecare seminar nu face altceva decât să pună întrebări şi să ghideze pe noi să ajungem la concluzii.
Pe partea de muzică avem un profesor care cred că altceva nu face decât să se ocupe de cursul ăsta. În fiecare săptămână apar pe website-ul cursului vreo 4-5 înregistrări, două ghiduri de audiţie, încă 4 linkuri de Internet. În plus faţă de asta ne aranjează o dată la două săptămâni să vină cineva invitat la curs. Până acum doi profesori (unul din ei a scris una din cărţile pe care le citim), o japoneză care ne-a cântat la harfa Kugo şi un Iranian cu doi asistenţi (el cânta la santur, un gen de xilofon cu coarde, celălalt un tip care cânta la fel de fel de tobe şi menţinea mereu o expresie adorabilă de bursuc iar a treia era o absolventă de la Harvard care cânta în persană).
În plus faţă de cursuri, avem seminariile tot cu el, şi ne aranjează pe parcursul a 6 săptămâni workshopuri cu artişti, în care ei ne învaţă să cântăm la instrumentele la care cântă ei la curs. Săptămâna trecută am cântat la santur şi săptămâna viitoare sper să facem toba care-mi place mie.
Fiind un curs nou, nu s-au înghesuit mulţi (şi sigur, poţi să-ţi dai seama că cursul n-a trecut încă prin proba de foc), dar avantajul e că e foarte intim. Workshopurile astea cu profesorul şi artiştii n-ar fi fost posibile dacă cursul ar fi avut 100 de oameni, iar şi profesorii vorbesc altfel când ajung deja să te cunoasă puţin.
La toate activităţile astea (2-3 ore de curs+2 seminar+1 workshop) se adaugă tot timpul pe care-l petreci ascultând şi citind (de obicei pe sărite) cărţile şi articolele pe care ţi le dau ei. E un curs destul de cronofag, dar îmi place mult. De fiecare dată când îmi spun: e, şi ştiu despre drumul mătăsii, mare lucru, îmi şi răspund: nu, ştiu infinit mai mult decât ştiam despre istoria, culturile, locurile şi oamenii din China până în Turcia.

Speech

La promoţia Stanford in 2005. Ce vreme extraordinară au ăia acolo. Cred că se duc ăia la ştrand tot timpul.
Cât despre tipul ăsta, e aşa impresionant cum i-a mers viaţa. Şi totuşi, deşi el a luptat aşa de mult, până la urmă circumstanţele (putem chiar să spunem soarta), au jucat un joc grozav în a face unele lucruri să i se întâmple.

Freshman formal

Adică balul bobocilor. Multe emailuri care anunţe evenimentul, agitaţie, lumea se duce să-şi facă rost de haine ş.a.m.d. Nu m-am gândit de două ori înainte să mă decid să merg şi să iau biletul ($25). Cum aş fi putut să ratez evenimentul?
Am întâmpinat însă două surprize. Prima a fost că balul ăsta chiar e formal (s-a ţinut la un hotel foarte scump în... ballroom). Băieţii s-au dus şi au închiriat smochinguri şi costume foarte elegante (sau şi le-au adus de acasă, cum am avut eu norocul), iar fetele s-au gătit aşa cum s-ar aştepta lumea. Toate astea în contrast cu balurile noastre, care se desfăşoară în cluburi subterane în bătaia neoanelor cu ultraviolete.
O altă chestie neobişnuită a fost întrebarea "cu cine mergi?" (pusă în tot felul de variante, inclusiv "cine e norocoasa?", dar abia cu două zile înainte de eveniment). Nu realizasem că balul respectiv e bal în stilul în care americanii au balul de sfârşit de liceu (unde invitaţiile se fac cu luni înainte şi sunt la fel de importante ca dansurile şi seara în sine). Am mers aşadar singur, fără însă să fiu în minoritate -- se pare că invitaţiile nu au fost aşa importante de data asta.
Însă pe cât de bine îmbrăcaţi erau oamenii şi câtă clasă părea să aibă tot evenimentul (mă refer la candelabre, covoare roşii şi aranjamente culinare frumoase), pe atât de ordinar mi sa părut dansul şi cheful propriu-zis.
Nu aveam vreo pretenţie anume decât să fie muzică cât de cât diversă şi oportunităţi să cunoşti şi să mai povesteşti cu oameni. Niciuna nu s-a îndeplinit. Nu a fost un vals, o salsa, nici măcar un rock sau nişte oldies. Nici măcar o Macarena. Fără excepţie am avut rap şi hiphop - toată seara. Lumea se înghesuia pe ring în stilul caracteristic, aşa cum ţin minte că a fost şi când am venit la conferinţă aici în 2004. Aproape o mie de oameni într-o sală imensă, toţi formând un ghem mare în mijloc, unde toată lumea dansează cu toată lumea, aerul devine irespirabil chiar şi pentru cei mai entuziaşti, iar schimbul de transpiraţie e inevitabil.
Pentru cei care nu au trăit în America ca să meargă numai la asemenea baluri în liceu, situaţia asta nu poate fi decât şocantă. M-am oprit lângă un coleg din Zambia care stătea sprijinit de un perete, uitându-se în jur. "I saw you getting down in there...", zise, şi am început amândoi să râdem. Am mai povestit un pic, iar după o vreme s-a dus şi el să mai danseze. Şi asta pentru că şi conversaţiile merg dificil acolo unde muzica e atât de tare (başii care se simt în pahare se simt şi atunci când încerci să înţelegi numele cuiva).
Nu poţi să nu simţi că e artificial să te duci acolo la înghesuială şi la căldură, să dansezi în smoching cum dansează oamenii când sunt beţi şi/sau dezbrăcaţi. Nu poţi nici să nu observi că are un aer de ridicol faptul că studenţii de la Harvard dansează la balul lor ca negrii care poartă lanţuri şi vorbesc în muzica lor despre curve. Şi nu poţi să observi că în acest caz mediul (şi aici nu e vorba doar de DJ) nu le dă altă opţiune unor oameni care au preferinţe muzicale şi valori atât de diverse.
În seara aceea nu m-am bucurat de nici un cent din cei $25 pe care i-am dat.

concert

*TICKETS $5 in advance, $10 at door*

[modificat 17.3.2007]

Azi au venit la sala de spectacole aici doi laureaţi a unui concurs între conservatoarele din Rusia. Iar am plecat absolut impresionat. Ilya Petrov, unul dintre pianişti, a cântat studii de Liszt şi Rapsodia spaniolă. Scrie în caietul program că a început să cânte de mic copil şi că la 7 ani deja cânta cu orchestră; n-am nici o îndoială.

Nu cred că auzisem înainte Liszt prea mult, dar piesele astea au fost extraordinare. Practic, nu erau note şi acorduri la pianul ăla, era muzică pur şi simplu. Totul se desfăşura cu asemenea viteză iar compoziţia avea o asemenea fluiditate încât simţeam că era vorba despre mult mai mult decât de un pian şi o compoziţie care o poţi transcrie pe portative, probabil acel ceva în plus venea de la pianist. Ilya cânta mai repede decât puteai urmări cu ochiul mişcările degetelor, dar ce mă impresiona era calmul şi relaxarea extraordinară de pe faţa lui. Era ca şi cum ce se întâmpla pe claviatură nu era ma complicat decât ce se întâmplă când scrii pe o bucată de hârtie (după ce ai învăţat să scrii nu te gândeşti decât la ce scrii).

Aş fi vrut să-l întreb cât exersează şi ce fel de relaţie simte că a stabilit cu instrumentul după atâta vreme, de ce cântă şi dacă se simte mulţumit de ce ce realizează. Însă n-am putut. Deşi au servit în foaier bunătăţi şi artiştii au venit să povestească cu publicul, nu l-am putut înţelege nici pe el nici pe Dinara, cealaltă premiantă. Majoritatea care erau în preajma lor erau ruşi, aşa că vorbeau şi ei rusă. Am stat un pic şi m-am bucurat de ceaiul de iasomie şi i-am ascultat, o vreme sperând că o să zică ceva în engleză, apoi ascultându-i pur şi simplu în rusă. Rusa e o limbă foarte frumoasă.

Global warming

14.2.2007
Cred că în ultima vreme începe să simţim tot mai multe efecte ale încălzirii globale pe pielea noastră. Vremea aici e destul extremă, dar când mai adaugi la asta şi haosul lucrurile pot deveni insuportabile. Mă gândesc că poate simţind mai tare efectele vom fi mai motivaţi să facem mai mult în direcţia asta, deşi exact cum se va salva lumea de la asta în viitor, nu ştiu.
Azi-noapte a început să ningă. Studenţii care ne vizitează din Asia erau în al nouălea cer: "Vedem şi noi zăpadă adevărată!" Pe cand ies şi ei afară, începe să plouă. Când ploaie, când grindină. Trei ore mai târziu începe şi furtuna. Toate pe un frig serios.
A doua zi: vremea se încălzeşte, lucrurile încep să se topească şi ploaia revine. Bocancii sunt la Ken, port adidaşi. Trec strada: de fiecare parte, apa se scurge în şuvoiae de peste 1,5 m lăţime. Mă plimb în sus şi-n jos încercând să găsesc un loc unde să pot trece. Sar peste dar aterizez prea aproape. Sunt în apă până peste încheieturi, dar măcar acum sunt uşurat. Mă afund aşadar în celelalte bălţi cu încredere, cu zâmbetul pe buze, consolându-ma că măcar acum mă pot gândi în sfârşit la treabă şi nu la ape.

Completare 6.3.2007
Altă zi grozavă. Parcă am fi în Siberia. wind GUSTING to 64 km/h. Toţi umblă cocoşaţi. Trăiesc mereu cu impresia că dacă nu alerg până la clădirea destinaţie (care har Domnului e întotdeauna la orizont), nu voi mai ajunge de loc.

Completare 16.3.2007
Încă o surpriză pe iarna asta. Intru la curs, e primăvară. Ultimele trei zile fusese cald, soarele bătea, iar lumea ieşise pe scările de la bibliotecă să citească. Pe când ies, e iarnă. Ningea cu mult spor, şi dintr-o dată aveam nevoie de fular. Acum e miezul nopţii şi s-au strâns vreo 10 centimetri. "Tancurile" traversează încă yardul ca să cureţe zăpada (aşa cum se vede în fotografia făcută mai devreme).
Însă problema e că pe lângă zăpadă avem şi grindină. Grindină mică, care când e zăpadă, când sunt bucăţi de gheaţă care-ţi pleznesc urechile deja îngheţate (şi ude). Mâine va fi furtună şi va ploua intens, după care vremea se va încălzi brusc. Oare este vreun fenomen meteorologic care nu se desfăşoară în aceste două-trei zile.

Sesiune

[Am dat publish la mesajul ăsta mult înainte să-l termin. Îmi cer scuze. Acum e gata. postul e despre sesiunea primului semestru, care a avut loc în ianuarie.]

Sesiunea primului semestru a fost infernală. Nu neapărat pentru că a fost o provocare să asimilez materia şi să mă pregătesc pentru examene propriu-zis, ci pentru că toate s-au aşezat cum nu se putea mai rău. Am plecat acasă în România cu un eseu neterminat şi alt paper care fusese împins de către profesor pe după vacanţă în loc să fie scadent înainte să plecăm. Însă în geamantan au fost aproape la fel de multe cărţi ca haine (şi să nu credeţi că am fost singurul care a avut o asemenea ambiţie), şi speranţele erau că vacanţa de iarnă va fi un gen de pregătire pentru ce urma. Până la urmă a fost mai mult o pregătire sufletească, în sensul că m-am odihnit, dar alte progrese n-am făcut. Tipic. Aşa că după ce au început să sosească termenele la eseuri şi examenele, totul a devenit o nebunie.

Într-un interval de 10 zile am avut 2 examene şi 3 paperuri de predat. Ca să termin, am început să dorm 3-5 ore/noapte, ceea ce sincer nu mai făcusem niciodată mai mult de două nopţi la rând. Nu ştiam dacă voi pica examenele, dacă mă voi îmbolnăvi, dacă voi reuşi de fapt să scriu eseurile (la referate e uşor să adaugi informaţii, dar la paperuri - de unde? că trebuie să le gândeşti tu). Masa s-a transformat mai mult într-o fugă prin cantină (sau telefoane de ajutor reciproc în a ajuta cu stocul din cameră). Somnul îl planificam în unităţi de 10-15 minute, unde de obicei gândeam în ore, nopţi, dupămese etc (eu dorm de obicei 9 ore). Cafeaua, inamicul meu, mi-a devenit aliat. Întrevederile în oglindă înfricoşătoare şi de evitat. Totul a devenit un calcul aiurea: ce să fac cu ora asta ca să-mi adaog cât mai mult la note? Să risc şi să nu învăţ capitolul ăsta? Cum poate fi 'trişat'(ocolit/aburit) subiectul ăsta?
Nu mai vedeam luminiţa de la capătul tunelului, şi nu ştiam decât că trebuie să continui să alerg înainte într-o cursă contra cronometru.

Până la urmă, totul s-a terminat cu bine, ca şi note şi ca integritate fizică şi mentală. A fost însă o lecţie importantă.

Sau nu? Se pare că sesiunea e o experienţă limită pentru majoritatea studenţilor. Nesomn, panică, şi mai ales, regrete. "Data viitoare o să învăţ din timp." "E o prostie ce fac." "Nu va mai fi aşa niciodată." Şi totuşi, scenariul se repetă, şi asta mă nelinişteşte, pentru că limita la care am ajuns sesiunea asta m-a convins că trebuie să fac totul posibil ca să nu se mai repete.

Tipii de la Bureau of Study Counsel ne spun că unul din mecanismele care stă la baza fenomenului de procrastination (tergiversare, putoare, sau cum vreţi să-i spunem) e cel de întărire a conştiinţei că se poate. De fiecare dată când reuşim în pofida faptului că am început târziu, mintea noastră ne convingem în subconştient că şi pe viitor vom putea face la fel. (ca şi paranteză, trebuie să spun că studenţii la Harvard tind să amâne lucrurile şi mai mult - probabil pentru că au un istoric şi mai vast de 'descurcături') Poate de aceea, regretele, frustrarea şi planurile de viitor nu dau rezultate.

În orice caz, semestrul ăsta a început mai bine, şi sper că se va termina şi mai bine. Cât despre lene, există multe explicaţii, dar probabil o singură soluţie: munca.

Crash

Azi am iesit din nou in lume cu ocazia plecarii spre aeroport si am vazut din nou celalalta fata a americii. Trenul tocmai era pe cale de a pleca când în metrou apare in usa un tip rasist (alb) si se leaga de un negru care tocmai se asezase. Distanta intre era de vreo 6 metri, iar albul statea in afara vagonului sprijinindu-se de usa deschisa.

-Vin si te bat ma!, începe rasistul.

-Vino si bate-ma daca te tine.

-De unde vii?

-De unde vii ma?

-Din Nigeria vin [alta tara zicea dar sincer n-am mai auzit de ea :(]

...

-Sunt din Nigeria si sunt mandru de asta. Da tu, tu de unde esti?

-Du-te si condu-ti taxiul!

Zi ma, conduci taxi?

Sa te duci la tine acasa!

-Voi ne-ati adus aici.

-La tine acasa sa te duci.

-VOI ne-ati adus aici

-Du-te ma vin si te bat

-Vino, ca o sa-ti para rau.

In tot timpul asta, metroul fusese oprit in statie si discutia continua [aici nu exista ca urla doua conductoru la ala si inchide usile si pleaca - daca este o problema trebuie investigata]. Tot vagonul statea linistit si se uita la conflict, iar la un moment dat apar agentii din tren care ii spun la rasist "Vrem sa mergem acasa, OK?". La care rasistul se muta la urmatoarea usa si se leaga de alt negru. In scurt timp apare de pe peron un politist absolut imens, care pune doua intrebari in vagon si-si da seama cine e de vina. Cu ocazia asta rasistul se indeparteaza de vagon si se aseaza pe banca peronului, trenul emite sunetul -in acel context linistitor- de inchidere e usilor si pornim.

Negrul, desi in mod clar superior in conflict din orice punct de vedere, fusese umilit si nu-si putea ascunde tulburarea. Si-a aranjat notitele din care citea in poala, dar mainile se miscau pe teanc intr-un fel care ii tradau neliniştea. In mod clar nu se gandea la ce scria pe hartiile din fata lui. Nu cred că se bucura de 'victoria' pe care tocmai o î

Khoa, vecinul meu, era foarte foarte revoltat. "Genu de oameni la care nu-ti vine decat sa le dai cateva in gura". Nici unul dintre noi nu puteam sa fim impacati si linistiti dupa ce vazusem. Gandul meu a fost: "nu stiu daca oamenii din America isi dau seama, dar chiar e posibil sa lipseasca chestiile asta. e diversitate aici, si functioneaza in mare, si are avantaje, dar in acelasi timp sunt tari unde toti oamenii sunt din acelasi neam."

Am crezut ca tot ce era de trait neobisnuit in ziua aia se terminase. Insa poate pe fondul sensilibităţii de la asta am resimtit alte socuri. La aeroport cand ma duc la imbarcare o tipa imi ia pasaportul si biletul. In contextul in care era un terminal de zboruri interne, prezentarea pasaportului era exceptia nu regula, pentru că nu era nevoie decât de photo ID. Mare mi-a fost surpriza cand a inceput sa se uite prin el, cautand vizele de America, rasfoind agresiv paginile cu degerele intinse si rigide, incurcandu-si-le cumva printre file. Nu mai zic de faptul ca a inceput examinarea prin cascarea paşaportului mult peste deschiderea de care e nevoie pentru a-l răsfoi. Mă pregateam sa deschid gura şi sa o rog sa umble cu el cu mai multa grija cand mi l-a inapoiat: "Thank you." I-am intors cea mai urata privire care am intors-o cuiva in ultimele luni, si mi-am continuat, calm, deşi revoltat, drumul catre detectoarele de metal.

Horoscop

Unul dintre studenti surprinde foarte bine esenta atmosferei din sesiune si a tendintelor specifice unor zodii prin urmatoarele note in rubrica de horoscop:

Gemini: You will eventually be reunited with a shiny porcelain object, though the only object you could be uniting with is your thesis. Zing!

Libra: OMG, do you know what it feels like to be part of the population pf this planet anymore? This is, like, going to be so weird to be one of the normal folks again.

Capricorn: Take that Bain offer, just do it. Also, what do you know about oral traditions? Be sure to share your wisdom with all those who wonder. Oh, and guys: the penis must go.

Virgo: Hey, you know, when people ask you what your favorite number is, you go ahead and tell them: 14P [numarul standard al paginilor dintr-un eseu de sfarsit de semestru - asta desigur, pentru cei mai măricei...]

The Harvard Crimson, Jan 22 2007

Ore de masa

In primele saptamani si luni aici am fost profund revoltat de orarul de la sala de masa.

Mic dejun: 7-10; pranz: 11:30-2:15; cina 17-19:15.

Eu eram obisnuit cu 11 pentru micul dejun, 16 la pranz si 20:30 cu cina.

Dar acum, cu ocazia venirii din vacanta si a schimbarii de fus orar, am putut sa urmez programul lor fara mare efort, si am inceput sa-i vad avantajele.

Micul dejul, pus foarte devreme, te obliga sa te scoli si sa-ti incepi ziua cu forte, nu cu moleseala. Apoi, pranzul e o pauza bine-venita intr-o serie de ore in care ai facut ceva, iar faptul ca e pus in timpul orelor de treaba nu-ti permite nici sa te indopi, mai ales ca in locul unei posibile sieste se poate sa ai tocmai un curs. Cina e si ea pusa strategic, mult mai consistenta decat ce obisnuim noi, dar pusa devreme astfel incat daca te culci inainte de miezul noptii sa nu mai ai nevoie de altceva pana dimineata.

Despre miros

La întoarcerea din cantină în cameră am descoperit un iz în spiritul activităţilor specifice sesiunii (o noapte petrecută pe afurisitul ăsta de scaun). Aşa că am decis să mă îndeletnicesc cu activităţi specifice sesiunii (fugitul de muncă) şi am căutat un pic pe net despre mirosul uman - nu cel perceput ci cel generat.
N-am găsit răspunsul la întrebarea "ce ne face să mirosim fiecare altfel şi de ce numai ceilalţi ne simt mirosul?", dar am găsit ceva la fel de interesant. De pe http://www.cf.ac.uk/biosi/staff/jacob/teaching/sensory/olfact1.html (plin de chestii interesante acolo):
Am pus şi inimioara :)

Smell and mate choice

Recent work from Martha McClintock's lab in Chicago shows that women are able to detect minute differences in male immunotype by smell (Jacob et al., 2002). Immunotype is conferred by HLA alleles, the genes that confer immunity in humans (the equivalent of MHC in animals), and determines our individual smell. We tend to prefer smell of people who have different HLA alleles to our own. This would mean the offspring of such a match would confer immune advantage - more different HLA alleles would be passed on to the kids giving them a greater degree of immunity. We tend to be repelled by people whose immunotype (HLA alleles) is similar to our own. It looks like we choose our partner on the basis of smell (Wedekind et al., 1997) - well it would be one factor anyway. So, why do we spend so much time, and money, disguising it? Actually, we can probably detect the HLA-related smell in spite of our best attempts to cover it up!

Interestingly, the Chicago lab found that the women in their study rated human odour in absolute terms as slightly pleasant and more pleasant than common household odours (0.2 on a scale -5 to +5).

Smell and sexual orientation

In a study of smell preferences, heterosexual and homosexual men and women were asked to evaluate underarm sweat from 24 donors. Gay men and women had body odour preferences that were different from straight men and women. Gay men preferred odours from gay men and straight women, whereas odours from gay men were the least preferred by straight men and women and by lesbian women.

The astonishing implication is that body odour is linked, not only to gender, but also to sexual orientation. How? Good question! This work, by Wysocki, Martins, Preti and Crabtree will appear in the September 2005 edition of Psychological Science.

• Sperm may smell their way to the egg. Smell receptor has been identified in human sperm (¹Spehr et al., Science 2003). This receptor functions in sperm chemotaxis and may be a critical component of the fertilization process.

• Women able to detect the "scent of fear" (²Ackerl, Atzmueller and Grammer, 2002). Female subjects wore underarm (axillary) pads while watching a scary movie or a neutral movie. The pads were presented to a panel of women who were able to discriminate between "fear" and "non-fear" axillary pads.

• (Oct 2005) Male mice with a genetic modification that disrupted the function of the olfactory epithelium (lack of cyclic nucleotide gated cation channel CNGA2) failed to show any sexual behaviour towards female mice and did not become aggressive when introduced to foreign males - a situation that normally induces aggressive behaviour.

Imi place ca daca e ceva ce sigur spun toate rezultatele astea, e ca sigur exista dragoste la prima vedere...

Visul american

Lucrurile aici sunt făcute eficient şi oamenii se gândesc la ce câştigă, dar asta nu înseamnă că nu dai şi peste aşa ceva din când în când.
(click pentru imagine pentru mărire)
A avut ideea şi curajul, a pus-o în practică, iar astăzi nu numai că-şi câştigă numai pâinea dar şi ajută în lucrurile care contează pentru el. Visul american, în carne şi oase.

Borette ...cu bretele

Firma de faţă produce lenjeria care o foloseşte Borat în filmul lui atunci când merge să facă plajă.
Ceea ce OK, pentru că cineva trebe s-o facă şi pe aia, dar mi se pare că se face marketing pentru costumele astea la nişte oameni care n-au nimic a face cu filmul. Sau sigur, poate, că le-or plăcut şi la ăştia, dar sincer mă îndoiesc că atât de mult încât să vor să fie şi ei "în tendinţă"...
Se pare însă că în America există public care răspunde şi la fraze precum:

For women too - are you ready for "sexy time".
Exotic and durable men's and women's thong swimwear for the mature, confident only.

Sunt la reducere, dacă vrea cineva să-şi cumpere...

http://www.brigite.com/Classic_Suspender_Thong_Swimsuit.htm

http://www.brigite.com/Borat_the_movie_thong_swimsuit.htm

http://brigite.com/Borette_Women's_Suspender_Thong_Swimsuit.htm

FemSex

Pe una din listele de email de la Institute of Politics cineva s-a trezit sa puna un mesaj despre un workshop despre sexualitate. Unde eram obişnuiţi să vedem mesaje despre diverşi senatori şi demnitari care vin şi vorbesc sau ţin seminarii, acum aflăm despre FemSex. Dar FemSex nu e orice workshop de sexualitate, ci unul care a generat în 24 de ore de la mesajul iniţial preţ de vreo 50 de răspunsuri, iar furtuna s-a liniştit abia ieri după ce, spre marea mea surpriză, totul s-a transformat într-o discuţie despre rolul femeilor aşa cum reiese din Republica lui Platon. Evident însă, concluziile despre clasa gardienilor nu au lămurit însă publicul dacă e potrivit sau nu să ne înscriem la cursuri despre orgasm, sadomasochism şi pornografie. Important e însă că au tăcut.
Iată deci despre ce e vorba. Subliniez în ultimul alineat self-love şi suspension of judgement şi mă întreb cine, după ce îşi exprimă susţinerea ideea într-o asemenea discuţie de grup, ar chiar merge la un asemenea curs.

Date: Jan 10, 2007 4:52 PM
Subject: [IOP-Open] FemSex the Most Honest Place on Campus
To: Iop-open@lists.hcs.harvard.edu

Info sessions:
Sunday February 4th, Monday February 5th and Thursday February 8th at 8 pm
Women's Center, Canaday B basement

JOIN FEMSEX: THE MOST CONTROVERSIAL CLASS AT HARVARD

Interested in ORGASMS?
Care about WOMEN'S EMPOWERMENT?
Ever wanted a place where lots of DIFFERENT types of women could just get
together and share their SECRETS, and ask the
questions they've never DARED to ask?

-*-*-*-*-FemSex. The Most Honest Place on Campus.-*-*-*-*-

What: FEMSEX
When: SECTION 1: MONDAYS AND WEDNESDAYS, 9-11 PM,
SECTION 2: TUESDAYS AND THURSDAYS, 7-9 PM
Where: TO BE ANNOUNCED


How to Apply: ATTEND AN INFORMATION SESSION -->

WOMEN'S CENTER IN THE BASEMENT OF CANADAY, B ENTRYWAY
Sunday February 4th, Monday February 5th and Thursday February 8th
8 pm-- Snacks provided


Female Sexuality (FemSex) is a class that started at UC Berkeley, spread
to Brown University, and is in its third semester at Harvard. It is a
not-for-credit, semester-long, student-moderated workshop that provides a safe
environment for women (including those who currently identify as women, have
identified as women, or may identify as women in the future) to learn
about their bodies and explore the impact of sexuality on their identity.


The course topics include: anatomy and physiology, race/ethnicity and
sexuality, orgasms, masturbation, communication and partner sex,
fantasies, sexual diversity, pornography and erotica, BDSM, body image,
eating disorders, women's health issues, safer sex, violence against
women, community building and whatever else YOU bring to the table.


Set in the context of self-love, exploration and the spectrum of cultural,
ethnic, racial, and sexual identities, the objective of women's
empowerment will be achieved through analytical readings, assignments,
guest speakers, field trips and confidential class discussions. This class
requires dedication, openness, willingness to communicate, suspension of
judgment, and BRAVERY.


If you are interested in learning more about FemSex at Harvard, attend one of the
information sessions in the women's center in the basement of Canaday Hall,
B entryway. If you are unable to attend any session, email us at
harvardfemsex@gmail.com.

Sesiune

Se pare că în sesiune nu îmi iese să scriu nimic (nici măcar cele 3 eseuri care trebuie predate). Ne revedem în februarie ...

Mda...