Messiah

N-am ştiut la ce să mă aştept când Sion [nume de fată, părinţii ei sunt veniţi din Asia] mi-a propus să mergem la "The annual Dunster House Messiah Concert". Dar totul s-a dovedit a fi o experienţă extraordinară în cele din urmă.
Totul s-a întâmplat în sala de mese, care însă are nişte tablouri, lămpi şi furniruri că poţi să o foloseşti pentru orice. În mijlocul salii erau aşezaţi The Mozart Society Orchestra, în care am şi recunoscut un coleg boboc. În jurul celor 25 de interpreţi erau puse scaunele pentru public. În principiu, e un eveniment a studenţilor care stau în Dunster, dar de fapt porţile au fost deschise pentru toţi (inclusiv curioşi cum eram şi noi). S-au distribuit cărţi cu partitura şi versurile şi s-a încercat (fără succes) o aşezare pe voci. Pe lângă publicul divers (studenţi, absolvenţi, profesori, dar şi artişti şi interpreţi invitaţi de toate vârstele), au adus şi vreo 4 solişti, unii încă studenţi, alţii tineri absolvenţi.
Eu abia ştiam partea celebră din "Mesia" lui Handel şi cântam doar la părţile care se repetau, dar cei din jur în mod clar erau mult mai buni cunoscători. Tipul care stătea în stânga mea cânta ba la tenor ba la bas, după cum îi era comod, iar Sion, care studiase opera pentru un curs care l-a făcut semestrul ăsta, se descurca şi ea măcar la jumătate din pasaje. După pauză m-am mutat în altă zonă, unde în faţa mea era o tipă care numai cântăreaţă de operă putea fi după mine, iar în spate un tip pe care îl auzeam de puteam cânta după el deşi era înconjurat doar de soprane şi alto.
Pe scurt, o sală de oameni de toate vârstele şi ocupaţiile, toţi reuniţi în pasiunea lor pentru muzică, cântau o operă extraordinară. Şi mă uitam în jur, şi vedeam sala aia frumoasă şi pe toţi concentraţi în orchestră, cu acea expresie de dăruire pe faţă (încă îl văd pe ăla care cânta din picioare la contrabas şi pe cel de la tobe care stătea cu ochii ţintiţi la portativ aşteptând momentul... -bum-). Iar în sală lumea participa cu bucurie la ce se întâmpla.
Şi zic, "Sion, isn't this just..." "Unbelievable?" Şi aşa şi era. Şi atunci am simţit ce chestie minunată e muzica, ce spectacol pot să creeze o mână de oameni talentaţi şi pasionaţi, şi nu în ultimul rând, că eram într-adevăr la Harvard.