Eliot Fête

Fiecare House are balul ei, dar cel de la Eliot (casa mea!) le întrece indiscutabil pe celelalte. E scump (ca şi organizare, dar nu ca şi preţ la bilet), e foarte mare, şi e din cele mai selecte (cam toţi băieţii erau la smoching).

Eu, Julie şi Stephen

Prestigiul Fête-ului datează din perioada în care studenţii îşi alegeau house-urile, şi Eliot se distinsese ca fiind cea mai preppy (elitară). Însă şi astăzi e la fel de important: fiecare rezident poate aduce maxim o persoană din afară, şi în ziua petrecerii securitatea e deosebită: nimeni nu poate intra în Eliot fără să fie de acolo. Lumea vrea să vină la Fête cu orice preţ; o colegă din anul 4 mă salută la intrare:

Rareş, eşti în Eliot?
Da.
Vai ce norocos eşti!! Din anul I tot aud de Fête şi acum în sfârşit ajung şi eu.
Şi, cum ţi se pare?
O, e grozav!




Cel puţin faţă de Freshman Formal, Fête-ul a fost o reuşită. Afară aveam o orchestră live care a ţinut ringul plin toată seara, şi înăutru, în sala de mese, aveam muzică din ultimul deceniu. A fost un chocolate fountain în care îţi glazurai căpşuni, covrigi sau biscuiţi, şi s-a mai servit (pe lângă băuturi), şi brânză.
Am fost însă surprins să fiu pus în situaţia de a nu şti pe aproape nimeni. Ceea ce e însă explicabil dat fiind că balul e în mare parte pentru studenţii din anii mai mari, şi că bobocii abia au intrat în Eliot de câteva ori anul ăsta. Şi apoi, balurile astea sunt o chestie foarte 'de cuplu' aici în America, în sensul că 90% din colegii pe care i-am întâlnit veniseră cu perechea lor (şi aici chiar e vorba de perechi, nu de o prietenă invitată sau aşa ceva). Însă de plictisit nu m-am plictisit.

Lino şi Anna, Eliot masters

Ce mi-a plăcut mult e că deşi Fête-ul e un eveniment foarte select, el nu mai face acea discriminare între clase care a stat la baza creeri lui. Cu 20 de dolari şi un costum frumos, oricine din Eliot se poate duce la bal (iar repartizarea către house-uri a fost aleatorie, admiterea la Harvard n-a fost pe bază de pedigree, şi aşa mai departe). Practic, aşa cum scria un articol din ziarul de azi, oamenii de aici îşi lasă statutul la poarta universităţii, şi odată ajunşi aici joacă pe acelaşi teren cu toţi ceilalţi: toţi dormim în aceleaşi cămine, mâncăm la fel în cantine şi participăm la aceleaşi cluburi. Diferenţele se cam văd numai când e vorba de planuri de vacanţă şi de care sunt maşinile care sunt parcate lângă campus. Însă în general salariul părinţilor nu numai că nu transpare, dar în general nu e interesant. Ceea ce e remarcabil dacă ne gândim care e trecutul Harvardului (o universitate unde oameni foarte bogaţi veneau să înveţe the liberal arts şi să construiască relaţii).