Sesiune

[Am dat publish la mesajul ăsta mult înainte să-l termin. Îmi cer scuze. Acum e gata. postul e despre sesiunea primului semestru, care a avut loc în ianuarie.]

Sesiunea primului semestru a fost infernală. Nu neapărat pentru că a fost o provocare să asimilez materia şi să mă pregătesc pentru examene propriu-zis, ci pentru că toate s-au aşezat cum nu se putea mai rău. Am plecat acasă în România cu un eseu neterminat şi alt paper care fusese împins de către profesor pe după vacanţă în loc să fie scadent înainte să plecăm. Însă în geamantan au fost aproape la fel de multe cărţi ca haine (şi să nu credeţi că am fost singurul care a avut o asemenea ambiţie), şi speranţele erau că vacanţa de iarnă va fi un gen de pregătire pentru ce urma. Până la urmă a fost mai mult o pregătire sufletească, în sensul că m-am odihnit, dar alte progrese n-am făcut. Tipic. Aşa că după ce au început să sosească termenele la eseuri şi examenele, totul a devenit o nebunie.

Într-un interval de 10 zile am avut 2 examene şi 3 paperuri de predat. Ca să termin, am început să dorm 3-5 ore/noapte, ceea ce sincer nu mai făcusem niciodată mai mult de două nopţi la rând. Nu ştiam dacă voi pica examenele, dacă mă voi îmbolnăvi, dacă voi reuşi de fapt să scriu eseurile (la referate e uşor să adaugi informaţii, dar la paperuri - de unde? că trebuie să le gândeşti tu). Masa s-a transformat mai mult într-o fugă prin cantină (sau telefoane de ajutor reciproc în a ajuta cu stocul din cameră). Somnul îl planificam în unităţi de 10-15 minute, unde de obicei gândeam în ore, nopţi, dupămese etc (eu dorm de obicei 9 ore). Cafeaua, inamicul meu, mi-a devenit aliat. Întrevederile în oglindă înfricoşătoare şi de evitat. Totul a devenit un calcul aiurea: ce să fac cu ora asta ca să-mi adaog cât mai mult la note? Să risc şi să nu învăţ capitolul ăsta? Cum poate fi 'trişat'(ocolit/aburit) subiectul ăsta?
Nu mai vedeam luminiţa de la capătul tunelului, şi nu ştiam decât că trebuie să continui să alerg înainte într-o cursă contra cronometru.

Până la urmă, totul s-a terminat cu bine, ca şi note şi ca integritate fizică şi mentală. A fost însă o lecţie importantă.

Sau nu? Se pare că sesiunea e o experienţă limită pentru majoritatea studenţilor. Nesomn, panică, şi mai ales, regrete. "Data viitoare o să învăţ din timp." "E o prostie ce fac." "Nu va mai fi aşa niciodată." Şi totuşi, scenariul se repetă, şi asta mă nelinişteşte, pentru că limita la care am ajuns sesiunea asta m-a convins că trebuie să fac totul posibil ca să nu se mai repete.

Tipii de la Bureau of Study Counsel ne spun că unul din mecanismele care stă la baza fenomenului de procrastination (tergiversare, putoare, sau cum vreţi să-i spunem) e cel de întărire a conştiinţei că se poate. De fiecare dată când reuşim în pofida faptului că am început târziu, mintea noastră ne convingem în subconştient că şi pe viitor vom putea face la fel. (ca şi paranteză, trebuie să spun că studenţii la Harvard tind să amâne lucrurile şi mai mult - probabil pentru că au un istoric şi mai vast de 'descurcături') Poate de aceea, regretele, frustrarea şi planurile de viitor nu dau rezultate.

În orice caz, semestrul ăsta a început mai bine, şi sper că se va termina şi mai bine. Cât despre lene, există multe explicaţii, dar probabil o singură soluţie: munca.