How are you?

Cred că reflexul salutului e unul dintre cel mai bine implantate în creier. Pot să spun că am preluat diverse expresii şi m-am obişnuit cu tot felu de ciudăţenii, dar niciodată nu pot să salut fără să mă gândesc la ce se întâmplă.
În primul rând, pentru că în România dădeam mâna cu băieţii şi pupam fetele. Bine, conta contextul şi relaţia, dar cu oamenii cu care stăteai şi povesteai se întâmpla de fiecare dată. Aici, când după o excursie de 6 zile am vrut să-mi iau rămas bun de la o fată cu care mă înţelesesem foarte bine, am reuşit să o fac să se lase pe spate de parcă era la Limbo. Se ferea de mine, pentru că habar n-avea ce am de gând. Iar eu uitam să iau în calcul că sunt pe alt continent.
În al doilea rând, aici sintagma de salut e alta. Când vezi pe cineva cunoscut, spui "Hey! How are you?" sau "What's up X?" şi răspunzi "Good. Thank you." şi eventual adaugi "And you?". După care persoana răspunde că face bine şi nu se mai spune nimic. La noi ori spui Salut-Salut, ori saluti si apoi mai şi schimbi ceva vorbe. Aşa că eu, neobişnuit cu covenţia de aici, nu reuşesc decât foarte rar să nu ajung la ceva situaţie neplăcută. Sunt câteva scenarii recurente:
În primul scenariu, greşesc semnificaţia sintagmei "How are you". Adică mă pun şi le spun efectiv ce mă preocupă şi ce mi se întâmplă. Şi ei îmi mai pun întrebări, mai participă, după care -hop!- mă trezesc cu un "OK. See you around!". Atunci îmi mi dau seama că ei de fapt n-aveau chef sau timp de conversaţie şi că eu preluasem din nou semnificaţia pe care o are întrebarea la români.
O variaţie a primului scenariu apare când încerc un răspuns mai original la întrebarea "How are you?", precum "Pretty busy." sau "Barely getting enough sleep." sau "Great!!". În situaţia asta, persoana care altfel nu ar fi făcut conversaţie pare dintr-o dată nevoită să ceară clarificări. Iar după ce la dau, totul se termină la fel de abrupt şi neaşteptat.
O altă situaţie nasoală e când mă apuc eu să-i întreb ce fac de fapt. Adică, primesc ceva răspuns şi apoi cer lămuriri, dar pentru ei nu prea pare firesc să le dea şi interesul pentru ce fac e întors prea rar.
Cititorul, neavând posibilitatea să vadă aceste scenarii, va crede ori că am o tendinţă de a agasa oamenii cu care n-am de fapt n-am treabă, ori că sunt incapabil de a interpreta limbajul trupului. Aşa că voi clarifica, deşi cel mai probabil chestiile astea sunt aproape imposibil de explicat: îmi pare că ceea ce diferă între culturi este de fapt o percepţie a pragului prieteniei. Adică sigur, cu prietenii foarte buni de aici povestesc pe îndelete şi câteodată mai dau şi mâna, dar acolo totul e foarte clar şi conversaţia începe altfel de la bun început. Dar cu toţi ceilalţi, de la cei pe care abia că i-am mai văzut vreodată, până la cei pe care îi văd mai rar dar am mai povestit, şi până la cei cu care mă văd de câteva ori pe zi, salutul e o chestie surprinzător de standardizată şi mult mai formală decât eram obişnuit. Iar eu nu numai că am tendinţa să cred că oamenii pe care-i cunosc cât-de-cât au dispoziţie de conversaţie în contexte în care ei de fapt nu-şi dau drumul, dar sunt şi indus în eroare de "Ce mai faci-uri" zâmbăreţe puse acolo unde acasă n-ar fi fost decât un "Salut" sau "Ciao!" scurt. Sau nimic.